Spre deosebire de Wagner şi Schoenberg, Mozart nu este un profet. Wagner o "trâmbiţează" explicit, prin suprasaturaţia alămurilor şi concepţia melodiei infinite, scufundând totul în "protoplasma" clocotului cromatic şi a modulaţiei contiue. Gesamtkunstwerk. Opera totală. Opera viitorului. Schoenberg, însă, procedează fără menajamente la instaurarea unei noi tehnici, a unui nou limbaj, a unui nou tip de gândire. Atonal. Dodecafonic. Serial. După "Parsifal" (Wagner) sau "Pierrot Lunnaire" (Schoenberg), "Mica serenadă nocturnă" de Mozart apare de-a dreptul ca fetiţa cu chibritele din povestea lui Andersen. El nu prezice, nu deschide drumuri, nu prefigurează viitoruri. Lui Mozart pur şi simplu nu-i pasă. Este "ignorant" în materie de manifeste artistice. Şi nici viitorul propriei lui muzici nu-l preocupă. Mai degrabă ar putea fi considerat un „nostalgic”, jucându-se în cea mai pură formă a neastâmpărului baroc cu atât de seducătoarea senzualitate a graţiosului şi galantului rafinament manierist al rococo-ului.
Recitesc cele cincizeci de poeme şi o fac din simpla curiozitate de a afla motivul care l-a putut determina pe Roni să imagineze şi apoi să şi realizeze cele cincizeci de imagini. Una câte una, inserând în "montajele" lui imagistice chipuri de prieteni şi locuri familiare. Peisaje, păsări şi jucării. "Recitindu-l" pe Bacovia în termenii propriei realităţi, pentru care, iată, îşi găsise în sfârşit textul potrivit. Mă întreb atunci care este "textul" potrivit pentru realitatea mea. Deoarece parcurgând carte după carte resimţeam mai degrabă atracţia de a intra în realitatea textului. O atracţie mult mai puternică decât o disponibilitate a textului de a-mi completa propria mea realitate. Şi aşa ajungeam să mă "populez" cu tot mai multe realităţi, toate ca nişte uşi deschise pentru a intra şi a mă "pierde" sau a mă "confunda" cu acea realitate.
Se poate trăi mult timp cu intuiţia unor lucruri, însă fără nici o posibilitate de a o releva, de a-i găsi numele corect şi complet. Uneori comparaţia, analogia sau metafora se lasă aşteptate ani de zile în care, poate, uit de iminenţa unei descărcări revelatorii, însă cu atât mai puternică este revenirea pendulului mnemonic. Şi asta mai ales în cazul în care îmi şi aduce soluţia salvatoare. Exact aşa cum mi s-a întâmplat atunci când am înţeles într-un mod definitiv de ce renunţasem la un moment dat să mai frecventez spectacolele Operei Naţionale din Cluj.
După Mozart, muzicii europene i s-ar fi putut întâmpla orice în afară de Mozart. Chiar şi cu muzica lui Franz Xaver, propriul lui fiu, însă niciodată ajuns la înălţimea celor trei Bach – Johann Christian, Wilhelm Friedemann şi Philipp Emanuel, următoarea verigă în genealogia muzicală a bătrânului continent s-a impus drept un Beethoven, ultimul clasic, contemporan cu Schubert, primul romantic. După Mozart în muzica europeană nu s-a mai întâmplat nimic mozartian, predicţie aparţinând chiar lui Haydn: „... nothing would do after Mozart’s compositions” (cuvinte rostite la Londra, în timpul unui turneu). Pe calea lui Amadeus nu se putea înainta. Trebuia găsit altceva...
De aici încolo era simplu. Pentru că am revenit la vechile mele credinţe. Religia realităţii mele originare. Femeile trebuiau să ştie cânta la pian, ca mama, iar bărbaţii trebuia să fie tatuaţi, ca tata. Cel puţin pe mâini. Cu bărbaţii tatuaţi nu am prea comunicat, deoarece în viaţa mea tatuaţii se prezentau drept interlopi sau, la limita toleranţei, drept militari. Nu am reuşit nici până în clipa de faţă să-i înţeleg sau sa-i asimilez într-un mod care li s-ar potrivi. Şi trebuie să recunosc că la disciplina "paternală" am rămas repetent şi nu mai văd cum aş putea recupera.
În fapt, ce ştim despre poetul George Bacovia? Suma datelor din biografia oficială este mai mult sau chiar mai puţin relevantă. Şi până la urmă, parcurgându-le, resimt o anumită coerciţie. O presiune determinantă. O constrângere cu care nu vreau sa am nimic de a face.Deşi, le-am parcus de abia în urma lecturii din "Plumb"-ul lui Roni. Pornind de la viziunea lui asupra textului. Sau, poate, a "textului" imagistic mai degrabă decât a rândurilor poetice. Vreau să cred, fără a mă minţi, că poetul şi-a scris poemele şi pentru mine. Acestea fiind destinate, în egală măsură, şi lui Roni. Sau, mai degrabă, lui Nihil Septimus. Care s-a "substituit" autorului într-un mod atât de "impudic". Sau, poate, mai degrabă onest. Afirmându-şi clar propriul şi personalul drept de proprietate asupra textului bacovian.
Acesta este un al doilea text despre Mozart. La fel de drag ca şi primul, deja postat în paginile blogului. Scris în aceeaşi logica ludică, l-am conceput pentru mine însumi pentru a mi-l explica pe Mozart în propriii mei termeni. Pentru a-l reciti ulterior si, evident, pentru a retrăi plăcerea cu care mi l-am inventat. Altfel spus, scriind textul, procedam aşa cum îmi imaginam că ar fi procedat însuşi Wolfgang atunci când îşi inventa propria muzică. O a doua semnificaţie a textului este una omagială, deoarece în aceste rânduri este "încriptată" personalitatea muzicologului László Férenc, pe care mi-ar fi plăcut să-l fi avut ca mentor. Deoarece a fost un muzicolog în sensul real al cuvântului, dar si un mozartolog, pot spune, unic ca valoare în cultura română. Fondator al "Societăţii Române Mozart", dar şi al Festivalului "Mozart" la Cluj, exemplar în cuminţenia lui omenească, dar şi în superioritatea lui profesională. Public acest text şi în amintirea discuţiilor pe care le-am avut cu acest om. Momente pe care le-am trăit ca pe un privilegiu acordat din motive pe care nu le pot desluşi nici în clipa de faţă.
M-am trezit branşat "on-line", vorbind două limbi fără a-mi putea aminti cum le-am învăţat. Parcă în urma unui scurtcircuit sau a unei erori procedurale. Trăiam cu senzaţia ca mi-au fost înregistrate direct pe creier. Şi apoi cineva a apăsat butonul declanşator. Aruncându-mă direct într-un corp, precum şi într-o conştiinţă. Şi asta fără să fi învăţat ce-i cu toate astea. A trebuit să învăţ pe parcurs. Şi mai mult din greşeli decât din reuşite. O eroare incita reflexia evaluativă. Un succes doar mă propulsa la un alt nivel de performanţă. Unul mai dur şi cu mult mai multe necunoscute.
"Plumb"-ul lui Roni,Prioritatile zilei
2 comments