Ganduri in timpul ploii (11)
O dată pierdută, credinţa revine greu. O ştiu cu mâinile mele neexersate. Cu disperarea tacită în faţa zecilor de ore de "antrenament". De solfegiere mută, "oculară". De reluări succesive până la limita la care ajung să resimt reflexele trezindu-se treptat. Însă exasperant de lent. Greu. Religia atingerii şi satisfacţiei. Religia portativelor "citite" până la capăt. Până la cadenţa finală. Religia "mâinilor deştepte". Religia citirii de partituri. Una imposibilă fără trinitatea simţurilor. A văzului, auzului şi atingerii. Religia renunţării şi a învăţării treptate de a renunţa la tot mai multe.
Cu totul altfel stăteau lucrurile cu femeile-pianiste. Pe parcursul vieţii mele am cunoscut trei persoane, cărora le-am alocat spaţii cu diverse grade de confort în propria mea memorie. Acolo ele îşi duc existenţa până şi în clipa de faţă. Exersând la pian. Sau dând recitaluri. Fără public. Doar pentru mine. Şi fiecare zi este, de fapt, o dimineaţă cu un cer senin şi un soare luminos care se reflectă în abanosul şi fildeşul clapelor, umplând întreg spaţiul amintirilor cu zbenguiala "iepuraşilor" luminiscenţi.
Eu, însă, nu am mai exersat de ani de zile. Nu simţeam nevoia s-o fac din moment ce aveam memoria populată cu profesioniste. Deşi toate trei preferau, nu ştiu din ce cauze şi nici nu am insistat vreodată să le întreb, muzica lui Chopin. Studii şi nocturne. Astea le ieşeau cel mai bine. Precum şi prima Baladă pe care o ştia cânta cea mai bună dintre ele. O evreică. Iar decizia de a relua studiul mi-a venit în ziua în care nu am reuşit să mai aud nimic. Uitasem totul. Definitiv. Complet. De aici încolo voi avea atâta bucurie câtă voi reuşi să-mi procur cu propriile mele mâini. Exersând. În fiecare zi şi până la un nivel optim al oboselii şi satisfacţiei.
Iar ceea ce reuşesc să fac în prezent încă nu-mi aduce nici o bucurie. Chiar din contră. O frustrare continuă şi reiau la nesfârşit exersarea gamelor şi "broderia" sonoră a Invenţiunilor lui Bach. Deşi cred că o fac mai degrabă în memoria pianinei "Belarusi", un al cincilea membru al familiei noastre, pe care mama l-a vândut atunci când nu i-au mai ajuns banii să-şi ia o pâine.
L-a vândut plângând. Iar când mi-a povestit, mi-a venit să plâng şi mie. Deoarece fusese instrumentul la care am cântat doar noi doi. Eu şi mama. O joacă la care participam ca doi complici. Un limbaj pe care, cel puţin eu, îl "vorbeam" fără a-mi aminti când şi cum l-am învăţat. Exact ca şi rusa cu româna . Ea îşi învăţa partiturile corale pentru sesiunile de la Conservatorul din Chişinău, iar eu îmi învăţam repertoriul cu Bach sau Mozart de la Şcoala muzicală primară. Însă, iată, s-au dus. Toate. Deja istorie. Însă asta nu mă salvează de la reproşul lui negru şi mat, amuţit prin trădarea involuntară care i-a fost aplicată. Aşa şi zace în memoria mea. Ca o acuză în faţa căreia nu voi putea găsi nici o circumstanţă atenuantă. Nici nu vreau să mă gândesc ca nu mai există. Că a fost dezmembrat şi ars într-o iarnă mai friguroasă, iar "scheletul" din fontă i-a fost predat la fier vechi.
Deoarece era chiar era instrumentul la care am învăţat să cânt. La el reveneam timp de ani de zile şi de fiecare dată când soseam acasă, prima seară o petreceam cu mama acompaniindu-i cântecele. Şi niciodată nu a bătut nimeni în perete. Şi a doua zi toţi vecinii parcă se puneau la coadă s-o felicite pe mama pentru serata muzicală susţinută. Şi o vedeam întinerind. Cel puţin vocea aşa a şi rămas în memoria mea. Tânără. Într-o flagrantă şi inexplicabilă contradicţie cu propria ei moarte. Iar eu trăiesc în continuare fără ea şi fără pianul nostru. Orfan la pătrat. Sau la cub. Că nici pe tata, omul tatuat şi atât de tăcut, nu-l mai am lângă mine. Şi în continuare trăiesc sentimente pentru oameni şi lucruri deja inexistente. Trăiesc o dublă densitate a realităţii, deoarece morţii refuză să mă părăsească. Deoarece le simt prezenţa într-un mod continuu şi ei trăiesc printre cei vii. Oamenii şi pianele. Sau pianinele. La feminin. În egală măsură legitimate ca şi făpturile încă vii. Încă.
0 comments:
Post a Comment