Vivaldianismul lui Mozart (2)
Însă nici după J. S. Bach nu s-a mai putut întâmpla nimic bachian, după Bartók – nimic bartókian, iar după Şostakovici – nimic şostakovician. Epuizând în cele patru „critici” sensurile propriilor lumi, Mozart într-o măsură egală închide, finalizându-şi el însuşi propriile drumuri, precum deschide muzicii căile de înaintare înspre alteritate. „Vidul” creat prin deflagraţia unei sublime omniscienţe creative aspiră doar diferitul, alteritatea şi neasemănarea. Este un vid a cărui fertilitate îl scoate în prim-plan pe Beethoven, „titanul” egotic care spre deosebire de Mozart, aruncat într-o groapă comună, a amprentat întreg secolul XIX romantic prin suflul patetismului său monumental.
Geniul romantic este un demiurg rătăcit printre oameni. Un demon căzut, ca în picturile lui Vrubel sau în poezia lui Eminescu. O înşiruire de măşti, ca în „mozaicurile” picturale ale lui Gustav Klimt sau picturile lui Gustave Moreau. Ceva în genul chipurilor din imaginile lui William Blake, pârjolitor şi acvatic deopotrivă, înfiorător şi „ars” într-o lumină incandescent de rece.
Nimic „mozartian” în imediata lui actualitate. Nu ne serveşte la nimic plasarea lui între „Papa” Haydn şi Beethoven, amândoi fiind uşor devansaţi de către nobleţea şi superioritatea muzicii lui Mozart. Pe primul Amadeus îl devansează în subtilitatea şi puterea gândirii structurale, al doilea îi este prin definiţie străin în opţiunea lui pentru grosolănia unui ethos patetic supralicitat. Pe Haydn însă, îl omagiază cu cele şase cvartete, iar pe Beethoven îl vede o singură dată, chiar atunci proclamându-i cu toată convingerea statutul de ales în ale muzicii.
Nimic mozartian după Mozart. Poate doar „Reminiscences de Don Juan de Mozart” de Fr. Liszt, suita „Mozartiana” de P. I. Ceaikovski sau „Variaţiuni pe o temă de Mozart” de M. Reger, însă toate cu caracter omagial, vădit manierist şi explicit stilizant.
Suntem obishnuiti sa atribuim improvizatia doar jazz-ului, fara a shti ca anume improvizatia era titlul de noblete a tuturor muzicienilor in baroc, preclasicism si clasicism. Interesant este ca J.S.Bach era cunoscut in timpul vietii ca mare improvizator si nu ca si compozitor. Ph.E.Bach, unuul din fiii cantorului, era si el un mare improvizator. Mozart, la fel, si Beethoven deopotriva. Liszt, probabil, incheie acest sir. Iar aceasta tema cu variatiuni de mai sus este un exemplu pur si simplu genial de arta improvizatorica, insasi principiul de variatiune insemnand arta improvizatorica prin excelenta.
ReplyDelete