Despre puterea revelatoare a incompatibilităţii culturale... ~ Territoria

10:06 PM -

Despre puterea revelatoare a incompatibilităţii culturale...

Se poate trăi mult timp cu intuiţia unor lucruri, însă fără nici o posibilitate de a o releva, de a-i găsi numele corect şi complet. Uneori comparaţia, analogia sau metafora se lasă aşteptate ani de zile în care, poate, uit de iminenţa unei descărcări revelatorii, însă cu atât mai puternică este revenirea pendulului mnemonic. Şi asta mai ales în cazul în care îmi şi aduce soluţia salvatoare. Exact aşa cum mi s-a întâmplat atunci când am înţeles într-un mod definitiv de ce renunţasem la un moment dat să mai frecventez spectacolele Operei Naţionale din Cluj.

În timp s-au acumulat destul de multe motive. Cel mai important dintre ele a fost, evident, argumentul cantitativ. Deoarece în toţi aceşti ani am fost la nu mai puţin de şapte montări ale operei "Carmen" de G. Bizet. De fiecare dată cu alţi solişti. Însă cu o regie scenică aproximativ asemănătoare şi asta fără să mă mai gândesc la costume, la corul de fiecare dată acelaşi şi, evident, la ceea ce făcea orchestra cu muzica ilustrului francez. Dintre toate acestea am reţinut doar apariţia scânteietoare şi orbitoare deopotrivă a mezzo-sopranei basarabene Elena Casian, iureşul Habanerei şi amplificarea continuă a tensiunii dramatice care până la urmă o şi ucidea pe eroina operei. În acea seară compasiunea publicului a fost cât se poate de evidentă. Chiar în acea toamnă am asistat şi la alte două montări notabile (toate trei aparţinând lui Emil Struaru), care au fost "Traviata" şi, totalmente surprinzător, "Falstaf", amândouă opere ale lui Verdi.

O altă excepţie a reprezentat-o soprana Tatiana Lisnic, basarabeancă şi ea, în "I Pagliacci" de Leoncavallo în rolul Nedda, examenul ei de licenţă. Un rol susţinut cu brio, provocator, incitant, seducător şi ireproşabil, vocal şi dramatic deopotrivă. Şi asta exact înaintea plecării ei definitive în Europa pentru a cânta acolo, spre exemplu, sub bagheta lui Riccardo Muti. Efectele au fost aceleaşi. Nedda moare exact din aceleaşi motive ca şi în cazul lui Carmen. Şi cu aceleaşi consecinţe catartice. Dar astea au fost excepţii.

După aceste şapte "Carmen" au urmat alte vreo opt "Traviate", inclusiv una (ultima vizionată) într-o montrare "a la Stanley Kubrick Eyes Wide Shut" (regia Tompa Gábor), un "remake" aproape filmic, cu pistoale, redingote, briliantină, decolteuri şi mult libido consumat fără vreo miză aparentă sau finalizare concretă. Altfel spus, Violeta a scăpat neviolată, Alfred nu a omorât pe nimeni, iar artiştii au plecat cu toţii vii şi nevătămaţi pe la casele lor. Exact ca şi în montarea lui Vlad Mugur a tragediei "Hamlet". Cu simpla diferenţă că mama lui Hamlet, se pare, nu a scăpat neviolată de către propriul fiu. În afară de tot felul de dansuri mai mult sau mai puţin "galante", de această dată în stilul altui film care era "Cabaret" de Bob Foss, punctele de atracţie ale spectacolului au fost Aria şampaniei şi Monologul lui Germont din actul doi. Cu o Traviata deloc în spiritul celebrei Lisa Minelli. Ca de obicei. Fără surprize.

Au urmat, în şir nu neapărat cronologic, mai multe montări verdiene, evident fără vârfuri notabile, precum "Aida", "Bal mascat" sau "Don Carlos", ultima într-o montare "orwelliana", cu scena îmbracată în schele, cu nazişti în mantale din piele etcaetera. Deşi, dacă mă gândesc bine, montarea evoca mai degrabă magnifica producţie audio-vizuală întitulată "The Wall" de "Pink Floyd", însă pe muzică, evident, dintr-o altă operă. La un moment dat observasem pe afiş titlul unei opere de Richard Wagner. Era "Olandezul zburător", o operă timpurie a Maestrului de la Bayreuth, moment în care fatidica intuiţie m-a făcut să mă cutremur şi să evit a mă prezenta "la datorie" în seara spectacolului. Despre "Cenerentolla", o operă de Gioachino Rossini, nu mai spun nimic, ca re-montările se ţineau lanţ şi cu acelaşi succes garantat la public. An de an. Ca "Hora Unirii" difuzată la fiecare 1 decembrie.

În timp, am încetat să mai frecventez instituţia. Sub presiunea unei intuiţii care tot se încăpăţâna să se releve. Intuiţia care îmi spunea că în fapt asistam la altceva decât ceea ce îmi era promis pe afişe. Chiar această stranietate, trăită tot mai intens, mi-a şi închis accesul în acel temlu clujean al muzicii de operă. Şi aşa a tot durat până în momentul în care am revăzut "O scrisoare pierdută" de Ion Luca Caragiale. În acea clipă înţelesesem şi de ce nu am mai frecventat Opera Română din Cluj, dar şi de ce excepţiile au fost posibile anume prin "importul" de voci de aiurea. Oricât de surprinzător şi, într-un prim moment chiar paradoxal, răspunsul a fost unul foarte simplu. Caragiale. Ion Luca Caragiale. Cu cacofonia implicită, chiar dacă şi admisă pe lângă altele două precum "muzica contemporană" şi "biserica catolică".

De abia în acel moment am realizat valoarea arhetipală a lui Caragiale, deoarece pe scena Operei Naţionale din Cluj-Napoca de douăzeci de ani urmăream aceeaşi "Scrisoare pierdută", însă una reluată sub titulaturile operelor lui Verdi, Leoncavallo, Wagner şi Rossini. Caragiale era român, precum români erau şi artiştii care interpretau. Români care fără a fi conştientizat, au crescut şi s-au format într-o "baie" culturală care până la urmă se dovedea a fi caragialeană până în măduvă. Şi până în cele mai mici amănunte. Şi oricât s-ar fi vorbit la orele de dramaturgie sau artă actoricească despre sistemul lui Stanislavski şi imperativul transpunerii în pielea personajului, oricât s-ar fi străduit interpreţii să se transpună în corpul unei curtezane pariziene sau toreador spaniol (deoarece există coridă şi în Mexic, nu?), a unei fiice de faraon egiptean sau personaj shakespearean, "piesele" din care erau asamblate personajele nu erau nici italiene, nici germane şi nici franceze. Atât conştientul, cât mai ales subconştientul actanţilor erau la rândul lor construite din "piese" caragialeene, precum şi întreaga cultură în care aceştia s-au născut, au crescut şi, iată, s-au şi pus pe făcut artă.

Şi de aici încolo, urma să trag concluziile. Nişte concluzii deloc plăcute, atâta timp cât îmi aminteam că în toţi aceşti douăzeci de ani la Cluj mă "încetăţenisem" în conştiinţa noilor mei compatrioţi drept "rus". Irevocabil şi fără nici un drept la replică. Şi cu suspiciunea implicită şi atât de perfidă de a fi un fals român. Un impostor. Cu ideea că românitatea mea era nu altfel decât una mimetică. Una învăţată la faţa locului. De abia acum înţelesesem că de vină era diferenţa. Veneam dintr-o cultură non-caragialeană care era cultura cvasi-cosmopolită a Basarabiei mele natale. Una imperială şi prin acest fapt situată la o veritabilă răscruce de vânturi. Şi oricât aş fi încercat să-mi conştientizez autenticitatea românismului meu, tot o făceam cu citate din Dostoievski, Platonov, Bulgakov sau Turgheniev. Iar în viziunea caragialeenilor era atât de normal ca în final eu să mă întorc la mine, adică la Dostoievski acasă. Pentru a mi-l citi acolo în original.

Şi nu avea nici o importanţă că până şi în opinia ruşilor, propria lor cultură literară a fost fondată de către un român cu nume turcesc - Antioh Cantemir. Îmi aminteam că în propria mea carte, "Territoria", încercam să găsesc un numitor comun între românii de pe ambele maluri ale Prutului şi în consecinţă îmi venise în minte "strălucita" idee a sufletelor moarte. Mă gândeam la acea specie de români, deja demult morţi, care existase într-o Românie cândva unită. Însă o făcusem împrumutând titlul celebrului text a lui Nicolai Gogol.Deci, tot la "dostoievski" reveneam.

Or, înţelegeam eu, adevărata artă de dimensiuni universale (ca să nu spun transcendentale) este făcută de spirite cosmopolite. Sau, să le spun altfel, spirite cu adevărat europene. Ceea ce până la urmă se dovedeşte a fi unul şi acelaşi lucru. Un Verdi îl pot asista în egala măsură la "La Scala" (Milano) sau, poate, ar fi mai indicat la "Metropolitan" (New-York). De abia în urma acestei revelaţii înţelegeam de ce urmărind aceleaşi opere, spre exemplu, la Chişinău sau în egală măsură la Sankt-Petersburg, parcă asistam la "Unchiul Vania" sau "Grădina cu vişini" de Cehov. Şi atunci mă întreb dacă pentru a-l înţelege pe Enescu este obligatoriu să fii român? Pentru Ceaikovski şi Rahmaninov - rus? Pentru Wagner, Bach, Mozart, Beethoven, Hindemith, Mahler şi Brahms - neamţ? Deoarece a cânta la pian am învăţat din Mozart şi Bach, Brahms şi Rahmaninov, Beethoven şi Borodin... Mă întreb dacă nu cumva aveau dreptate noii şi recenţii mei compatrioţi atunci când mă considerau a fi un impostor...

5 comments:

diana maria cucuJanuary 14, 2012 at 11:31 AM
Nu cred in incompatibilitti culturale.Ca fiecare are cultura proprie,oki, dar cred ca fiecare din noi intelege arta altfel...ca sa putem spune ca fiecare natie isi intelege propriile genii creatoare, trebuie sa facem o ampla cercetare , nu-i asa?! si apoi cred cu tarie ca fiecare vede altfel si simte altfel orice fel de manifestare in arta...iar regizorii nu sunt altceva decat un alt gen de artisti. Cred ca transpunerea pe scena a unei opere, a unei carti, piese de teatru etc, de catre un regizor, e viziunea sa, e punctul sau de vedere...transmiterea sre public a ceea ce vrea sa transmita , depinde de el, de ceea ce simte ...iar daca nu simte nimic , asta si transmite: nimic.Adta le transmite actorilor, artistilor de pe scena, care la randul lor transmit totul celor ce privesc, adica ceeace simt.Atata timp cat nu intelegem ceea ce se petrece pe scena, atata timp cat nu simtim nimic, inseamna ca nu se transmite nimic, iar aclo e un "blocaj".Sa spunem ca intelegem un artist sau lucrearea lui , eu cred ca e putin hazardat.Doar el poate sa inteleaga, pentru ca e ceea ce simte el , nu noi.Ca vrea sa ne tranmita ceva , da...depinde de noi cum primim sau respingem acel ceva.Depinde de "lungimea de unda" pe care o receptionam noi...atat am vrut sa spun , si sper ca nu am deranjat pe cineva :).
AnonymousApril 23, 2012 at 7:37 PM
Acum imi pare rau , ca nu m-am dus la nici un spectacol la Opera Romana. Am vazut un spectacol al Operei Maghiare la Targu Mures , care m-a lecuit de dorinta de a merge vreodata la Opera in Cluj..
Imi place articolul...e foarte sincer. In mod sigur, crescind cu literatura ruseasca v-a afectat la un nivel emotional si cultural...problemele acestea de cultura diferita dispar in Canada, unde gasesti toate natiile din lume...
Ai o intelegere prea aprofundata a problemei pentru un impostor...Zs.
AnonymousNovember 27, 2012 at 3:13 PM
Basarabenii au o cultura personala nu neaparat rusa.Dumneavoastra sunteti Basarabean,nu e neaparat faptul ca toti Basarabenii sunt Rusi.E adevarat Rusia a avut intodeauna o influenta mai mare asupra Rep.Moldova dar radacina lor este personala si infratita cu cea romana.Oamenii sunt inselati de aspect,aspectul ce face ca Moldovenii sa arate ca Rusii ceea ce e adevarat.

Jan 13, 2012

5 comments: