Vivaldianismul lui Mozart (1)
Cu recunoştinţă şi respect pentru muzicologul László Férenc
Ceea ce ne izbeşte la un prim contact cu faptul genialităţii este acea frapantă ignorare a oricărei descendenţe, a oricărei genealogii legitimatoare. Poate din inconştienţă, poate din dispreţ, însă atunci când apare, geniul instaurează iminenţa unei rupturi printr-un refuz radical de a se supune asemănării printr-o evidentă incompatibilitate a proporţiilor, dimensiunilor şi calităţilor. Un derapaj flagrant înspre sensurile superioare ale umanului: Leonardo, Napoleon, Einstein.
Îi putem reprezenta drept o distorsiune, o deviere, o abatere... înspre un alt tip de cartografiere a realităţii, înspre un alt fel de „contabilizare” a calităţilor mai degrabă decât a cantităţilor prin scurtcircuitări violente ale lungimilor euclidiene. Prezenţa geniului videază spaţiul printr-o lumină orbitoare pe care o degajă, similar unui fulger – un fascicul stroboscopic estompând culorile, „îngheţând” obiectele lumii în instantanee halucinante, rupând legăturile de continuitate între fenomene şi instaurând altele, proprii. Însă „arde” nu doar spaţiul, ci şi timpul, comprimat la presiuni existenţiale inimaginabile. Schubert moare la 31, Mozart – la 35, Rafael Santi, Chopin şi Van Gogh – la 37 de ani. Mult prea puţin pentru un om obişnuit. Suficient însă pentru un Modigliani, mort la vârsta de 36.
Mozart îşi este sieşi astru şi sistem planetar, galaxie şi univers autosuficient, închis asupra sieşi, ceea ce muzica lui reflectă cu atâta fidelitate. Fără a fi scris un rând de text filosofic, Amadeus îşi structurează creaţia într-o conformitate surprinzător de omogenă cu „alfa” şi „omega” celui mai elevat kantianism. „Critica raţiunii pure” îi este domeniul genului cameral, „critica raţiunii practice” îi este aria concertisticului, iar drept o „critică a puterii de judecată” se impune lanţul celor patruzeci şi una de simfonii. Mozart este însă mai mult decât Kant, deoarece scrie şi o a patra „critică” nici măcar imaginată vreodată de gânditoriul de la Königsberg. Este o „critică” scrisă exlusiv în limbajul operei, lume a oamenilor, însă concepută într-o armonie internă aproape cosmică, algebrică, geometrică şi, în esenţă, algoritmică până în cel mai mic amănunt.
A patra critică îşi are cele trei „raţiuni” constitutive ale sale care se boltesc peste primele trei „critici” ale cameralului, concertisticului şi simfonicului, cuprinzându-le şi valorizându-le într-o dependenţă directă de simplitatea unei comprehensiuni aproape spontane. O dependenţă genetică şi genealogică deopotrivă.
Ne putem reprezenta cele trei raţiuni drept trei lanţuri ascensionale, împletindu-se într-o spirală trimorfă, „multicoloră”, corală, imnică. „Ratio essendi”, prima, evoluţia cuplului Eros-Tanathos, de la „Răpirea din Serail” la „Don Giovanni”; „ratio agendi”, a doua, de la „Nunta lui Figaro” la „Cosi fan tutte”, între ludus şi agens, iar apoteoza ultimă – „ratio cognoscendi”, prezintă evoluţia dihotomiei infans-morbis, între „Bastien şi Bastienne” şi „Flautul fermecat”. Universul se închide asupra sieşi, deschizându-şi înspre înlăuntru infinitatea infiniturilor, fractali încolăcindu-se adânc, ADeNeic (aproape „adonaic”) înspre spectre tot mai subtile ale invizibilului.
0 comments:
Post a Comment