Vivaldianismul lui Mozart (3)
Nu mai rămâne nimic din suprasaturaţia contrapunctică şi ornamentală a barocului, însă preluându-le pe amândouă şi retrasându-le geometria semnificaţiilor, Mozart le transpune în tiparul limpede şi clar al unui clasicism elegant. Ornamentaţia, ca şi contrapunctul, nu mai sunt scriitură, definind în baroc „clocotul” temperat al materiei muzicale. Amândouă sunt convertite în favoarea transparenţei unui contur melodic aproape rudimentar, bidimensional, de la „basorelieful” timbral-tematic al unei expoziţii de fugă la „macramé”-ul arpegiilor cantabile, ca în Sonata în Do major pentru pian sau în nu mai puţin celebrele variaţiuni "Ah, vous dirais-je, maman!".
Germinaţia vegetală este înlocuită cu planantul figurativ al formulelor armonico-ritmice repetate, ca într-un bas „albertin”, pe când ornamentaţia sonoră devine simplu ornament, decor, iar contrapunctul – pretext pentru un joc dezinteresat, rareori implicat în gravitatea unei expresii „serioase”, ca în „Kyrie eleison” din Recviemul în re minor. Atât de puţin mozartian acest început al slujbei funerare, spre deosebire de sclipitorul şi sprinţarul început al Părţii a IV-a din cea din urmă simfonie, a patruzeci şi una, supranumită „Jupiter”.
Surpriza însă este una cu totul stupefiantă, deoarece „scânteietoarele” patru sunete ale temei (spre deosebire de „descărcările electrice” din începutul Simfoniei a IX-a de Beethoven) sunt nu altceva decât Kreuzmotivul bachian, motivul Crucii şi simbolul muzical al Răstignirii (din Pasiunile după Matei, dar şi din albumul „Passion” al lui Peter Gabriel), care la Mozart devine, însă, una inversată, deliberat deviată de la expresia tragediei cristice înspre fulguraţia vibrândă de ghiduşie a unei „curse” contrapunctice transpusă în filigranul argintiu, volatil şi sclipitor, al unei pânze de păianjen ţesută parcă din picături de mercur.
0 comments:
Post a Comment