10:09 PM - 
Dulapul cu eseuri,Ganduri in timpul ploii
No comments
Dulapul cu eseuri,Ganduri in timpul ploii
No comments
Gânduri în timpul ploii (10)
M-am trezit "conectat" direct la o familie şi mi-a luat ceva timp să învăţ cine sunt propriii mei părinţi. Şi destul de repede am înţeles că nu voi reuşi să-i înţeleg aşa cum sunt în realitate. Atunci am decis să-i inventez. În fiecare zi. La fel cum exersam la pian. Notă după notă. Pasaj după pasaj. Erorile comise dureau, astfel încât a trebuit să învăţ să mă strecor printre ele. Să învăţ utilitatea disimulării şi eficienţa potrivirii cu adevărurile invariabile.
M-am trezit "etichetat" cu un prenume, pe care nu mi l-am ales şi mi-a luat ceva timp să mă deprind cu el. Nici nu am stat să mă gândesc dacă mi-ar fi convenit un altul. Şi de la bun început trăiam cu toată frustrarea implicită particularitatea exclusivă a ansamblului de elemente din care eram constituit. Ştiind cu toata claritatea că sunt consecinţa unei convergenţe de factori accidentali. O chestie întâmplătoare. Care treptat se transforma într-o certitudine.
M-am trezit la viaţă pus în faţa faptului propriei mele existenţe. Una în plină derulare. M-am trezit direct cu mâinile pe volan şi cu piciorul pe pedala de acceleraţie. Şi cu imperativul de a câştiga. Şi nu mă pricepeam nici la arderile interne, nici la pneuri, nici la cilindri sau planetară. De-a dreptul înspăimântător era că nu cunoşteam limita de viteză admisă. Iar viaţa mi-o trăiesc în continuare aşteptând să aud urletul sirenelor şi sa văd girofaruri aprinse în spate. În faţă, însă, viaţa nu-mi asigura altceva decât un baraj de poliţie şi o pădure de ţevi aţintite înspre mine. Asta mă face să-mi trăiesc zilele ca într-o goană continuă de după un jaf armat. Ca în filmele americane. Cu un frison continuu pe şira spinării. Cu ceafa încordată în aşteptarea unui glonţ. Şi singura mea problemă personală a fost să fac faţă. Cu verificări şi "interogatorii" în fiecare moment al fiecărei zile. Cu suspiciunea permanentizată de a fi altcineva decât aş pretinde că sunt. Altcineva decât suma de informaţii din buletinul de identitate.
Şi primele mele "discipline", mai degrabă practice, că nici vorbă de un răgaz teoretic, au fost două: mama şi tata. Cu ei am exersat continuu atâta timp cât au trăit şi cred că o fac şi în continuare, "alimentându-mă" de acolo cu determinările necesare pentru a continua. Aşa am şi ţinut-o, ani în şir, într-un exerciţiu continuu şi fără nici o pauză pentru a înţelege la ce bun tot antrenamentul. Nu mi-am dat seama nici până în prezent. Doar exersarea diferenţei şi asemănării. O reluare la nesfârşit a aceloraşi lucruri într-o diversificare mai mult decât barocă a configuraţiilor, modelelor şi scenariilor. Încerc să înţeleg pentru ce sunt pregătit prin tot ceea ce mi se întâmplă. Care este, de fapt, sensul lecţiei sau a cursului, a verificărilor şi examenelor pe care le susţin fără a mă mai întreba despre utilitate şi scopuri.
Deşi, dacă mă gândesc bine, mi-am exersat propria identitate prin asemănare şi diferenţă. Iar concluziile nu au fost chiar plăcute, deoarece descopeream că diferenţele nu-mi servesc la nimic. Aşa mi s-a întâmplat cu evreii, pe care aş fi preferat să-i ştiu şi în continuare aşa cum i-am cunoscut atunci, în copilărie. Atunci când încă nu ştiam că evreii sunt evrei. Acesta fiind doar un singur exemplu dintr-un tăvălug continuu de lucruri asemănătoare. Habar nu aveam de acea diferenţă eliminatorie. Diferenţa care nu mi s-a dovedit a fi utilă. Doar asemănarea. Mai întâi de toate cu propriii mei părinţi. Doar simplul fapt de a mă recunoaşte pe mine însumi în ei doi. Iar înmormântările, amândouă, le-am trăit ca pe ale mele, deoarece mă îngropam pe mine însumi. Şi până în prezent mă raportez la opinia lor în orice aş face. Şi le fac pe toate pentru a-i face mândri de mine. Deoarece, poate, până şi în prezent trăiesc în visul lor despre mine. Unul cu care mă confund în totalitate. Şi pot trăi lângă cineva doar intrându-i în vise. Şi cineva îmi devine aproape doar în măsura în care reuşeşte să intre în ale mele.
Iar pe autorii mei am reuşit să-i cunosc de abia după ce aceştia au ajuns să mă populeze în totalitate. Adică, după ce au murit. Sfârşitul lor mi i-a prezentat în adevărata lor valoare. Iar trecerea lor în nefiinţă a însemnat trezirea lor la viaţă în mine însumi, în memoria mea. În noua lor realitate şi noua lor cetăţenie.
0 comments:
Post a Comment