Jan 25, 2014

9:27 PM - No comments

Lepădarea de idoli (4)



La începutul secolului trecut exista o acută necesitate de a afirma latinitatea şi, implicit, românitatea poporului, care era, după cum scrie Lucian Boia, un popor „ex-centric”, în afara centrului, întotdeauna la periferia câte unui imperiu, de unde şi concluzia că poporul român era un popor fără centru. În nord-estul Greciei şi Romei, la nord-vest de Bizanţ şi Stambul, la sud-vestul Moscovei sau la sud-est de Viena, românii erau permanent într-o margine sau, cum ar spune-o ruşii, permanent la „okraina” (krai – margine; u kraia – la margine; okraina – suburbie, margine). Şi dacă mă gândesc la Marea Unire, atunci descendenţii celui mai strălucit imperiu al antichităţii nu mai puteau exista împrăştiaţi pe la marginile a cel puţin trei imperii. Însă chiar şi uniţi, românii au rămas la margine şi într-un fel, fără a o şti, descendenţii daco-romanilor calchiază şi amplifică modelul ucrainenilor, deoarece Ucraina asta însemna şi asta şi era în Imperiul Rus – „margine”, care era numită Rusia Mică (Malorossia, Malaia Rossia), tot aşa cum Bielorusia era Rusia Albă, iar Rusia propriu-zisă era Rusia Mare. România a fost o „Ucraină” a tuturor imperiilor cu care avusese nenorocul să se învecineze.
Atunci, în primii ani după venirea noastră în România, ne amuza teribil un eufemism pompos cu care românii „recenţi” încercau să „tencuiască” ingrata aşezare geografică a ţării lor – „suntem porţile între Orient şi Occident”. Însă, adăugam noi, nu românii sunt cei care le controlează. Este ca şi cum ar locui într-un pasaj subteran, unde în cel mai bun caz ar vinde tichete într-o toaletă publică, însă fără nici o posibilitate de a ieşi vreodată la suprafaţă. No comment. 
            Răsfoiesc însă în continuare atât de profunda carte a lui Viktor Erofeev, în care el nu povesteşte despre România nimic altceva decât că este ţara cu cei mai mulţi câini vagabonzi, atât de mulţi încât ajunseseră să alerge lătrând după avioanele care decolau de la Otopeni. Adică evoluţia este evidentă, de la lupul dacic la câinii vagabonzi ai lui Erofeev. Mai dau o pagină şi înţelepciunea autorului mă lasă fără grai. Mi se spune simplu ca bună ziua că dacă Rusia este subconştientul Occidentului, atunci India este subconştientul Rusiei, iar dacă ruşii ating limita în toate pe care le fac, atunci India trece cu indiferenţă peste aceasta. Cum stau însă românii cu limita, din moment ce, pentru a-i impulsiona autorul Jurnalului de la Păltiniş a scris mai întâi Apel către lichele, apoi Despre limită, un îndreptar metodologic amănunţit, în acest fel dând oarecum un răspuns imaginaţiei necruţătoare a lui Erofeev, iar în mintea mea această „limită” intra într-o sinonimie evidentă cu „marginea” pomenită mai sus. Pre mintea românilor, a fi la „limită” însemna, pe lângă „limita subzistenţei” ceauşiste, şi existenţa la „marginea” culturii şi civilizaţiei. Consecinţele efortului depus sunt oarecum vizibile chiar într-un alt titlu sugestiv, care este Tragicul, o altă carte a aceluiaşi autor, şi mă întreb care ar fi fost motivele acestuia de a o scrie, dacă nu conştientizarea clară a incapacităţii comunitare de a trece peste limită, comunitate care mai degrabă decide, dezastruos şi mizerabil, să subziste mult sub nivelul oricărei limite. Tentativa nu este una singulară în cultura română şi iată că un alt distins intelectual punctează, atât prin Minima moralia, dar mai ales prin Obscenitatea publică, noi şi noi feţe ale caprofobiei şi claustrofiliei româneşti. Politicele şi Omul recent le duc pe toate până la culminarea într-o paroxistică indiferenţă ridicată la nivel de pseudoideologie şi paradigmă totalizatoare a „armeanului” postmodern.
Revin însă la Erofeev. Este oarecum mai aproape de sufletul meu de paleoromân con/per-vertit la rusofilie. Mă întreb al cui subconştient este atunci România? Rectific, deoarece nu cred că românul ajunge până la asemenea profunzimi. Românul este inconştient. Atunci, al cui inconştient este România? Mă întreb cu o tot mai mare insistenţă, deoarece din toate istoriile citite reiese cu claritate că românii s-au impus drept inconştientul tuturor vecinilor, care la rândul lor nu s-au putut abţine să nu-şi defuleze în cel mai freudian mod cu putinţă impulsurile violente şi şi-au maltratat sute de ani inconştientul, contribuind astfel la o uimitoare şi spectaculoasă transformare evolutivă a dacilor direct în români. Ce-o fi fost în neregulă cu inconştientul ăsta, cu românii adică, de năvăleau din toate cele patru zări naţiuni traumatizate pentru a-şi decompensa pornirile subliminale? O posibilă soluţie mi-a oferit-o „umbra” lui Jung, conţinut al inconştientului care presupune o întreagă suită de trăsături psihice întunecate, elemente de calitate inferioară şi care au, în fine, un caracter obsedant şi posedant. Românii erau „omul negru” sau, mai precis, „oaia neagră” a tuturor vecinilor lor. Această imagine mi se pare oricum mai potrivită decât imaginea lui Patapievici, potrivit căreia românii şi-au dus existenţa în jeturile încrucişate de urină rusească şi turcească. Întreaga istorie a poporului român se potriveşte într-un mod ideal cu imaginea „omului negru” ca simbol al inconştientului, atâta timp cât pe întreg parcursul acestei istorii toţi vecinii, fără nici o excepţie, i-au tratat pe români drept deţinători ai tuturor calităţilor pentru care ei, românii, meritau să fie cotropiţi, cuceriţi, pedepsiţi, în intenţia evidentă a turcilor, maghiarilor, ruşilor sau leşilor de a îndrepta cumva lucrurile care, evident, nu mergeau deloc bine la populaţiile româneşti din spaţiul carpato-danubian. Şi în nici un caz nu poate fi vorba despre intenţia ruşilor sau turcilor de a urina pe capetele românilor, chiar din contră, docilitatea ţăranului român şi în general a românilor îi făcea pe aceştia extrem de utili diverşilor cotropitori, ocupanţi, anexatori etc.  Problema rezistenţei sau a luptei de partizani, chiar dacă a existat un asemenea fenomen şi la români, în nici un caz nu se putea compara cu elanul combativ care i-a unit împotriva unui duşman comun pe iugoslavi sau pe ruşi. 
Românii însă şi-au asumat întru totul rolul de inconştient şi istoria lor glorioasă, cu numeroşi domnitori care au apărat ţara de nesfârşitele invazii culturalizante, este în fapt o istorie a împotrivirii şi rezistenţei la modele culturale mai avansate, dar şi la tentativele de înrâurire venite din partea unor culturi mai stabile şi consistente în sens valoric. Câte ceva totuşi s-a putut realiza atâta timp cât cele trei „landuri” ale „Elveţiei” noastre româneşti poartă o amprentă de neşters a influenţelor germano-maghiare, turco-fanariote şi slave. Atunci însă când românii au înţeles pe deplin ce sunt şi unde au ajuns în urma unei asemenea istorii, şi-au dorit să revină la conştiinţa trează şi au compus un cântec pe care şi l-au făcut imn, „Deşteaptă-te, române!”, în speranţa că se vor trezi şi vor fi mai deştepţi. Însă era deja prea târziu. Procesul evolutiv s-a desfăşurat într-o totală conformitate cu prescripţiile pasagerului de pe „Beagle”, în sensul în care ştim de la cine se trag românii, remarcăm diferenţele, însă nicidecum nu putem găsi veriga lipsă. Să fie şi românii, în lumina ultimilor teorii evolutive, nişte daci iradiaţi, mutanţi adică, care în urma unei distorsiuni evolutive îşi uită definitiv limba originară, adică dacica, şi încep să vorbească o italiană mai ciudată, adică în Moldova cu inflexiuni slave, în Ardeal – cu cele germano-maghiare, iar în Regat – în conformitate cu modelul turco-fanariot? Urmele intenţiilor civilizatorii ale vecinilor sunt destul de pregnante, în sensul în care, în opinia lui Sviatoslav Richter, marele pianist, Clujul este „un oraş tipic austro-ungar”, pentru ruşi Basarabia este „iskonno ruskaia zemlia”, adică un pământ originar rus, iar Bucureştiul este divanul ţării, ceea ce corespunde întru totul realităţii.
Nimeni dintre români nu s-a dumirit să scrie ceva similar cu cărţile lui Erofeev. Ceva cu titlul Enciclopedia sufletului de român. Mă gândesc că orice ar fi scris, ar fi ieşit ceva asemănător cu un tratat de psihanaliză cu tentă istorico-naţionalistă, care ar încerca să explice promiscuitatea prezentului prin necunoscuta şi nerecunoscuta de nimeni glorie a trecutului. Poate chiar mai mult. Din acest tratat ar fi reieşit cu claritate că la români individul nu poate avea ceva asemănător cu un suflet, deoarece acesta este proprietatea exclusivă a unei entităţi aglutinate care poartă denumirea de Neam. Deci, aparţinând unui Neam, românii, toţi grămadă, se înrudesc între ei şi, în final, sfârşesc prin a fi, cum se spune în Basarabia, neamuri. Undeva între individualismul occidental şi sobornicia ruşilor. Nici egoişti, nici comunişti, nici frumoşi, nici deştepţi, ci pur şi simplu români.

Jan 22, 2014

8:45 PM - 1 comment

Despre lepădarea de idoli (3)

Viktor Erofeev şi problema sufletului românesc
 [...] Nu prea cred că un Carol al II-lea este poporul român. Nici măcar nu a fost român, ci un Hohenzollern. Nici Mihai al României nu este poporul român. Şi el a fost Hohenzollern. Nici Zelea-Codreanu nu cred că este poporul român, decât în măsura în care cineva ar dori să se identifice, poate, nu atât cu personalitatea, indiscutabil fascinantă, cât cu credinţa lui legionară. El este bucovinean şi într-un fel este mai degrabă paleoromân, precum bucovinean şi paleoromân este şi Eminescu. Amândoi sunt astfel un transplant pe corpul autenticei românităţi, pe care o redimensionează radical şi o amplifică, şi ei cu toţii au încercat să corecteze plăgile şi stigmatele unui popor care în inconştienţa lui şi-a dorit să subziste sub oricare limită la nivelul condiţiei de oaie. Toţi aceşti oameni nu sunt poporul român, deoarece poporul român este altceva. În semnificaţia lui cumulativă, termenul „popor” desemnează o masă de oameni care trăiesc de obicei într-un anonimat absolut şi fără a-şi dori să iasă din comoditatea lor călduţă, fapt care permite articularea unei sintagme totalizatoare – poporul român, rus, german, iar sub imperiul acestei sintagme cineva intră sau vrea să intre, evident, cu atât mai adânc cu cât mai lipsit este de identificative ale singularităţii şi unicităţii.
Din aceeaşi cauză, a depersonalizării, omul-oaie se revendică de obicei de la calificativul cumulativ al pronumelui personal „noi” mai degrabă decât de la „eu” şi este de înţeles că o face dintr-o usturătoare lipsă sau chiar absenţă a consistenţei interioare pentru a se identifica drept ceva singular şi separat de turmă. Omul-oaie împrumută de la turmă calificativele şi consistenţa ei cantitativă, atâta timp cât lui însuşi îi lipseşte o anume consistenţă calitativă. În caz contrar vorbim despre o personalitate cu veleităţi păstoreşti. De cealaltă parte, omul-oaie are nevoie de păstor pentru a-şi construi un simulacru de personalitate, oricum flotantă, pe care o împrumută de la păstor şi o proiectează asupra sieşi. Oamenii-oaie sunt cele mai agresive cu putinţă animale, care periodic simt nevoia de a-şi schimba păstorii prin procedeul suprimării fizice. Culmea este că nu o fac în urma unei nevoi colective resimţite drept ceva irezistibil sau în urma unei evaluări lucide, ci în urma unei manipulări abile, i se spune „politică”, întreprinse de către alţi păstori. Păstorii se taie între ei, ca în celebra baladă, iar turma asistă, entuziasmată sau mută, aplaudând sau săpând la Canal.
Nici chiar „Memorialul durerii” vizionat la televizor sau Cartea neagră a Securităţii nu au reuşit să mă convingă că pentru a accepta comunismul toţi românii au stat la Aiud, Piteşti sau Gherla. Doar mai lucra cineva pământul, pornea strungul, preda la catedră, aplauda la congresele partidului sau compunea coruri patriotice. Asta ar însemna, într-un mod oarecum aluziv, că românul ştia să se prefacă, ascunzând nu atât ura, cât o indiferenţă profundă faţă de o ideologie utopică şi, în acelaşi timp, concentraţionară. Anonimul român cotidian a acceptat comunismul şi s-a acomodat cu el surprinzător de bine. Era o ideologie pe măsura identităţii româneşti. Iar eu cred că românii l-au ucis pe Ceauşescu nu din cauza că urau comunismul, chiar din contră, românii iubeau comunismul, care se potrivea cu sufletul lor de oaie, de fiinţe de turmă comunitară, iar pe Ceauşescu l-au ucis deoarece el era un prost comunist, precum era, implicit, şi un prost român, lucruri care se leagă, concluzia fiind că Ceauşescu nu avea nici măcar suflet de oaie, ci de oareşce subspecie de cornută carpatină, nedescoperită încă şi fără un loc bine stabilit în catalogul lui Linnaeus. Astfel că moartea lui Ceauşescu ar trebui transferată de la capitolul „lovitură de stat” şi „omucidere” la „dispariţia speciilor rare”, adică undeva într-un subdomeniu al zoologiei.
Greşeala lui fatală a fost să nu fi ales corect între cele două variante de comunism, cea sovietică şi cea coreeană, iar alegând-o pe cea coreeană s-a pus, fără a o şti, împotriva propriilor filosovietici. Solidaritatea absolvenţilor de la Dnepropetrovsk l-a eliminat fără a sta prea mult pe gânduri, împreună cu nevastă cu tot. Iar eliminându-l pe Ceauşescu, românii s-au pus pe construit, bineînţeles sub auspiciile unei alte „etichete”, mult mai seducătoare, cea a „democraţiei”, nu altceva decât acelaşi comunism, însă în varianta altor lideri, care nici ei nu dispreţuiau ciomagul minerilor sau râurile de miere în perioada electorală ca instrumente de convingere extrem de eficiente amândouă pentru o populaţie aiurită de minciună, falsitate, sărăcie, promiscuitate şi prostie.
Încerc să-mi imaginez cum arată Edenul românilor, deoarece gândindu-mă la Iad începe să mă bântuie un insuportabil sentiment al redundanţei. Este destul să mă uit pe geam şi să ies în ceea ce eu numesc realitatea exterioară, să mă duc la servici sau să mă plimb pe străzi. Românii sunt un popor care visează la bine, însă în viaţă face rău, visează la Rai şi trăieşte în Iad, are în minte cele mai bune intenţii, însă aproapele e bine „să moară astăzi, pentru ca eu să mor mâine”. Ştiu că Walhalla nordicilor este populată cu sufletele eroilor căzuţi în luptă. Raiul islamicilor este (supra)populat de seducătoarele hurii şi reprezintă o minunată grădină plină de fântâni şi triluri de păsări miraculoase. Un Rai al românilor ar trebui să fie plin de sufletele caprelor moarte ale vecinilor, într-o totală conformitate cu parafrazarea unor cunoscute versuri: „De la Nistru pân’ la Tisa toată capra plânsu-mi-s-a”. Mă întreb de ce s-ar fi putut plânge caprele? Probabil de spontaneitatea şi plăcerea cu care românii omoară caprele vecinilor.
Este evident că România este ţara capricidului legiferat, iar holocaustul caprelor, o caprofobie implicită, ca structură antropologică a imaginarului românilor, este o stare normală a lucrurilor. Trezeşte un imens interes faptul că sus-pomenitul capricid este nota distinctă a inconştientului colectiv al românilor, dacă e să-i reprezentăm ca exponenţi ai ultimei mutaţii identitare pe care au suportat-o populaţiile carpato-dunărene şi al cărei semn clar a fost nevoia de a se numi „poporul român”. Este la fel de interesant că „noi suntem români, noi suntem români”, text şi idee repetate cu o vehemenţă militantă şi chiar agresivă, erau proliferate de populaţii care nu aveau nimic împotrivă de a se fi numit anterior „vlahi”, „valahi” sau „volohi”. 
Eticheta generică de „român” se suprapunea identificativelor de apartenenţă regională – ardeleni, moldoveni sau regăţeni – scufundând întreaga istorie a populaţiilor carpato-danubiano-pontice într-un „melting pot” în care cearta definiţiilor sfida până şi modelul turnului Babel – volohi, munteni, români, moldoveni şi vrânceni, ardeleni şi transilvăneni. La un moment dat se decisese clar şi răspicat: gata cu bâjbâiala! Astfel „volohii” munteni, împreună cu cei ardeleni sau moldoveni, au devenit, simplu şi clar, români. La fel de spectaculos ca şi trădarea, pardon, întoarcerea armelor de la douăzeci şi trei august, iar cine în secolul optsprezece mai era încă valah, ajunsese nu peste mult timp român, iar de aici încolo, adică înapoi, întreaga istorie devine o istorie a poporului român. Astfel, putem articula sintagme precum „românii lui Burebista” sau „românii lui Decebal”, iar expresii precum „românii lui Mihai Viteazul” nu mai surprind pe nimeni, deoarece domnitorul ucis de propriii boieri lupta pentru întregirea Ţării, adică a României!??

Jan 21, 2014

10:45 PM - No comments

Despre lepădarea de idoli (2)



Viktor Erofeev şi problema sufletului românesc
Atunci când mor, americanii se transformă în automobile, spune Viktor Erofeev în cartea sa Cinci fluvii ale vieţii. În ce se transformă însă românii, mă întreb eu? Cred că fiecare se transformă într-o oaie, şi nu într-un lup, cum o făceau dacii, deoarece după cum bine se ştie între daci şi români există totuşi o oarecare diferenţă şi nu-i văd pe „recenţii” urmaşi ai geto-dacilor zbierând extatic şi aruncându-se de pe vârful unui bloc într-o suliţă înfiptă undeva printre tomberoane. Oaia înseamnă turmă, înseamnă anonimatul şi întunericul călduţ şi comod al ocolului, înseamnă iresponsabilitate şi speranţa deşartă într-o forţă exterioară care va face ca lucrurile să meargă, înseamnă bâţâiala lipicioasă denunţată de Patapievici în Politicele lui, înseamnă atotputernicia păstorilor, înseamnă să fie tunsă şi oricând sacrificată fără nici un fel de explicaţii. 
Iar sufletul de oaie al poporului român a avut timp să se formeze, adică să se nască, să crească şi să se maturizeze pe parcursul celor aproape cincizeci de ani ai comunismului. Românii sunt un public. Însă nu un public dintr-o filarmonică şi nici măcar un public dintr-o discotecă. Ei sunt publicul privitor dintr-un cinematograf al Istoriei. Ei privesc la imensul ecran pe care se derulează istoria însăşi. Ei privesc la realitate ca la un documentar şi se identifică până într-atâta încât sunt momente în care lor chiar li se pare că ei definesc derularea evenimentelor de pe marele ecran. Ei aplaudă, strigă, huiduiesc sau râd, înjură şi plâng deopotrivă. Ei sunt în film. Ei sunt filmul. 
Lipseşte, poate, un documentar chiar despre acest public privitor din sală şi poate că lungmetrajul ar reprezenta într-un mod autentic istoria reală a românilor. Iar vizionarea acestui film ar avea efecte nebănuite în trezirea poporului român la autentica realitate. Iată câteva secvenţe... Românii care au primit comunismul nu erau alţii decât aceiaşi români care îl aclamaseră anterior pe Zelea-Codreanu, pe Carol al II-lea, pe mareşalul Antonescu sau îi jeliseră pe martirii neamului românesc, legionarii Moţa şi Marin. Îi aclamau într-un mod spontan şi tot atât de spontan preluau, slugarnic şi mimetic, toate atributele gestuale sau lexice utile contextului în care apărea păstorul dominant. Aceeaşi expresie pe feţele oamenilor aplaudând la congrese sau ridicând mâinile în salutul legionar.
Pentru a vedea mai bine omogenitatea entuziasmului tâmp de pe feţele românilor, s-ar putea realiza o serie de colaje în care, spre exemplu, Horia Sima ar fi înlocuit cu Ceauşescu şi invers. Ar fi savuroasă realizarea cinematografică a vizitei lui Iuliu Maniu la un şantier socialist sau apariţia regelui Minai însoţit de împuşcata academiciană chimistă la tribuna unei parade de Întâi Mai. Aceste „inadvertenţe” istorice comise cu bună ştiinţă nu ar ştirbi însă din imaginea excitaţiei colective care se declanşa şi se amplifica galopant doar şi la afişarea imaginii păstorului, nemaivorbind de isteria care se declanşa la apariţia lui fizică. Era ca la un concert rock, în care liderul, idolul, fetişul, cumirul sau, de cealaltă parte, Tătucul, Führer-ul, Cârmaciul sau Ducele, mizau exclusiv pe instinctul de turmă al oamenilor, pe nevoia lor de adorare şi ploconire şi, în esenţă, ar fi putut fi înlocuiţi unii cu ceilalţi fără a afecta într-un mod semnificativ reacţia publicului. Stalin în locul lui Freddy Mercury, Mussolini în locul lui Eros Ramazzotti sau, la alegere, Luciano Pavarotti, Hitler în locul lui Jimi Hendrix, arzându-şi chitara în loc de a gaza evrei, şi Mao Zedong drept solist vocal al trupei Mekong Delta sau într-un film de John Woo. Esenţa pavloviană a unei asemenea reacţii este absolut evidentă şi ea a funcţionat indiferent de orientarea ideologică a păstorilor-hegemoni – liberali, ţărănişti, legionari sau comunişti. 
La sfârşitul filmului publicul privitor este aspirat în spaţiul ecranului, cinematograful este incendiat de către o gaşcă de terorişti niciodată identificaţi, totul se pierde în flăcări, dacii liberi coboară din Maramureş şi istoria ar fi putut s-o ia de la capăt. Ştim însă cum a fost în realitate. Atunci când păstorii se mai şi omorau între ei, turma se plia pe directivele păstorilor majoritari şi cu o justificată vehemenţă stigmatiza pe criminalii, urzitorii de rele şi duşmanii poporului, care nu cu mult timp în urmă păstoriseră şi ei aceeaşi turmă. Iată şi un arhetip definitoriu pentru mentalitatea românului – trădarea, un arhetip implementat organic în conştiinţa colectivă românească. 
În lumina evenimentelor din 28 iunie 1940, oricare „baser” ştie că românul autentic este un trădător. Doar ne-am ales noi, „baserii”, cu peste un milion de români basarabeni torturaţi, ucişi, deportaţi, apoi ucişi din nou, apoi iarăşi torturaţi şi deportaţi în urma cedării Basarabiei şi apoi... uitaţi. Trădarea la români nu este o problemă de atitudine, ci provine din apetenţa lor pentru spectacole. Românilor le place să privească, să asiste şi chiar să şi participe, indiferent de faptul că de obicei participă în calitatea lor de învinşi. Nu mai are nici o importanţă atâta timp cât românii nu sunt un popor. Ei sunt un public. Doar de la romani ne tragem. „Pâine şi circ.” Voyeurism pur. Trădătorii voyeurişti preocupaţi cu imitarea cât mai fidelă a unor salturi dintr-o etapă în alta a istoriei şi aşteptând să se producă ceva de genul „miracolului german” sau „nipon”, aşteptând venirea americanilor, deplângându-şi soarta de marginalizaţi ai Europei şi, după cum scria Patapievici, ştergându-se pe faţă de urina ruso-turcească. 

Jan 20, 2014

7:46 PM - No comments

Despre lepădarea de idoli (1)



Dogme, norme, reguli, legi şi paradigme
Înainte de a veni în România, eram cetăţean al Uniunii Sovietice. Altfel spus, aparţineam unuia din cele două imperii, URSS şi SUA, deci eram un imperial, cu toate avantajele şi dezavantajele acestui statut. Împărtăşeam cultura, istoria şi imaginarul imperiului proletar, pe care le simţeam ca un fel de costum spaţial destinat existenţei şi deplasării prin vidul în care îşi articulau evoluţiile planetele etniilor coabitante ţinute pe orbite strânse în jurul astrului central sclipind orbitor chiar de pe turnurile Kremlinului. Ideologia marxist-leninistă era religia oficială şi obligatorie pentru toţi etnoplanetarii imperiali. 
Eram cu toţii nişte astronauţi rătăcind pe orbite browniene în limitele câmpului gravitaţional, magnetic şi radioactiv al Moscovei şi în aparenţă totul era în regulă. Sub costumele spaţiale însă, fiecare etnoplanetar imperial îşi cultiva, într-un mod puţin isteroid, un fel de conştiinţă asteroidală, insulară şi enclavistă, mai pe scurt, o a doua identitate. Existam în două regimuri cerebrale. Cel talamic era destinat identităţii imperiale, pentru care exista discursul doctrinar-dogmatic, populist şi inter-naţionalist deopotrivă. Mai important însă era al doilea mod de funcţionare, cel cortical, care ţinea de identitatea bazică, originară şi fiecare etnoplanetar imperial îl menţinea cu sfinţenie şi în strictă conformitate cu cea de a doua istorie, oarecum umbrită, în care se ţinea cont de anumite nedreptăţi comise de slavii triumfători, care erau însă omise din istoria oficială imperial-talamică drept jenante pentru imaginea Imperiului Comunist al Fericirii Generalizate.
Într-un alt sens, aparţineam de generaţia nepoţilor şi strănepoţilor puciştilor bolşevici care luase cu asalt Palatul de Iarnă din Petrograd, înlăturase Guvernul Provizoriu legitim şi, logic, din punctul lor de vedere trăiam în ceea ce se preconiza a fi viitorul luminos care a meritat acel sacrificiu inuman al Războiului Civil, al stalinismului, al industrializării, al foametei şi canibalismului, al Gulagului şi al Războiului pentru Apărarea Patriei. Prezentul nostru din perioada brejnevistă, chiar în pofida profeţiilor hruşcioviste că peste douăzeci de ani Uniunea va intra în comunism, era chiar acel viitor luminos al ţăranilor şi proletarilor bolşevici sau al marinarilor anarhişti şi social-revoluţionari care au murit cu sutele de mii pentru a contracara atacul unit al Gărzii Albe şi al armatelor Antantei râvnind restaurarea dreptăţii. Eram acei oameni care trăiau în viitorul propriilor străbunici, pentru care aceştia din urmă au plătit cu vieţile lor, dar mai ales cu vieţile celor care s-au împotrivit unui asemenea viitor. 
Noi însă trăiam în Babilonul unui sistem etno-planetar pe care nici un Ptolemeu şi nici un Copernic nu şi l-ar fi imaginat vreodată. Trăiam într-un sistem care lent, dar sigur evolua înspre deflagraţia ultimă a unei supernove care transformă Imperiul într-o plagă purulentă şi sângerândă a conflictelor între etnoplanetarii angajaţi în nesfârşite războaie sfinte pentru instaurarea istoriei şi identităţii lor corticale. În consecinţă, de la statutul de imperial cosmopolit cu acces nelimitat pe toată suprafaţa unei şesimi a mapamondului, m-am trezit aruncat înspre provincialismul unui statut insular, cu garduri de sârmă ghimpată şi vămi ridicându-se din toate părţile.
Aşa s-a născut Planeta Moldova, care a pornit sîngură-sîngurică (dacă e să respect pronunţia originară a aborigenilor din acele locuri) înainte înspre un viitor necunoscut. Este simptomatic chiar proiectul unui prieten al meu cu titlul „Planeta Moldova”, care propune un scenariu „apocaliptic” pe înţelesul „baserilor” şi relatează cum întreaga populaţie a Basarabiei pune ban la ban pentru construirea unei nave interstelare. După construirea „zvezdoliotului” (zburător printre stele), tot poporul basarabean se îmbarcă şi pleacă în căutarea unei planete unde s-ar putea stabili pentru a-şi construi în tihnă şi taină propria lor civilizaţie. Atunci, probabil, bancul cu „globul Basarabiei” s-ar fi realizat şi în realitate.
Aşa ne-am trezit într-o nouă realitate, care impunea nevoia de a ne reaminti că eram români. Cineva mai insista cu ideea supremaţiei moldoveneşti, însă era evident că „noi suntem români, noi suntem români”, aşa că la apariţia infamului dicţionar al limbii moldoveneşti am râs cu toţii şi cu poftă, noi, „baserii” paleoromâni. Aşa ne-am trezit, ca Reep van Vinkl, după o rătăcire cam de vreo cincizeci de ani, (se)duşi în robie şi duşi de nas de mirajul unui fals prestigiu al statutului de cetăţeni imperiali. 
Experienţa noastră ca români am reînceput-o, practic, de acolo unde o lepădaseră ancestorii noştri, de prin 1940. Iar acest decalaj de jumătate de secol şi-a spus din plin cuvântul şi ajuns în România mă simţeam „paleo”, adică de-a binelea învechit şi termenul care mi se potrivea cel mai bine era, de fapt, „paleoromân”. Mă simţeam arhaic, un interbelic rătăcind printre românii p(r)ostmoderni, mulţi dintre aceştia fugind aiurea pentru o viaţă mai bună chiar din ţara în care mi-am dorit atât de mult să ajung. În contextul ultimului deceniu al secolului douăzeci, eram o nouă specie de români reveniţi tocmai peste vreo trei generaţii la conştiinţa identităţii lor bazice. Adica reveneam la dogmele, normele şi paradigmele neamului nostru – la „Tatăl nostru”, la „Deşteaptă-te, române!”, la 1 Decembrie, la Burebista şi Decebal, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, regele Ferdinand, mareşalul Antonescu şi Corneliu Zelea-Codreanu. Revenisem în România, adică revenisem în "Israelul" străbunilor.
Totul se potrivea de minune cu naraţiunea biblică şi mai ales cu cartea Exodului. Existasem în Babilonul popoarelor, în care aveam Mesopotamia noastră moldoveană, cea dintre două râuri şi care încet-încet se „egiptizase” până într-atâta încât am pornit într-un Exod doar al nostru, al „paleoromânilor” basarabeni, pentru a ajunge în Palestina românească, ţara noastră făgăduită din care bunicii noştri s-au lăsat răpiţi cu atâta uşurinţă. Rămânea o ultimă contradicţie între cele două grile constitutive ale identităţii noastre – superioritatea şi un anumit cosmopolitism internaţionalist imperial şi provincialismul moldovenismului nostru mononaţionalist, inferior şi frustrat în marginalitatea puţinătăţii lui. Şi nu rareori, deja fiind în România, resimţeam nevoia de a-mi activa grila imperială, oarecum nostalgică şi puţin anacronică, pentru a contracara o anumită frustrare provocată de acea paleoromânitate stângace şi greoaie care aducea pe buzele oricărui autentic armean postmodern un zâmbet condescendent şi întrebarea spontană: „Sunteţi din Moldova?”, imediat urmată de o alta: „Şi când vă întoarceţi acasă?”.

Jan 10, 2014

2:14 PM - No comments

Facebook şi virtuţile narcisismului

   Este adevărat că toate postările astea de imagini şi informaţii pe Facebook reprezintă consecinţa unui narcisism pur. De acord. Convulsii narcisiste generalizate. Eu aşa le percep şi aşa le şi trăiesc. Şi deja aici apare nevoia unei mărturisiri. A unei confesiuni demistificatoare, însă una totalmente asumată.
(1) Realitatea este că Facebook există doar din aşa ceva. Adică, din narcisism. Şi vă rog frumos să nu-mi amintiţi de comunicare, cunoaştere, libertatea exprimării etc. Suntem cu toţii nişte narcisomani incurabili şi această "deformare" patologică este ireversibilă. Adică, nu se vindecă.
(2) Anume Facebook a şi relevat şi în aceeaşi măsură a determinat această deversare defulantă a unui narcisism disimulat şi acumulat de noi toţi, în fiecare zi a vieţii noastre, în cantităţi tot mai mari. Concluzia: suferim cu toţii de un sindrom specific, şi anume - frica de anonimat.
(3) Facebook ne asigură distanţa protectoare faţă de toţi ceilalţi. Evident, putem şi discuta prin chat, însă important este să ne expunem, însă într-un mod protejat. Să dăm fie "like", fie "unfriend" stând singuri-singurei în faţa computerului. Exact ca spectatorii de teatru la Aristotel. Recitiţi-i "Poetica" şi vă veţi convinge că omul descria acum două mii şi vreo cinci sute de ani exact efectele Facebook.
(4) Dar, până la urmă, Facebook reprezintă şi un motiv serios pentru a ne întreba: dar ce ar fi atât de rău, păcătos, pervers sau murdar în acest narcisism cu care o viaţă întreagă învăţăm să trăim şi cu care pe tot parcursul existenţei noastre încercăm să-i convingem pe cei din jur să ni-l accepte ca atare? De ce ar trebui să ne fie ruşine de nevoia asta a noastră de apreciere, de această sete de a fi admiraţi, de a ne procura puţinele clipe de glorie chiar şi prin invidia disimulată sau nu, pe care o stârnim prin fapte atât de simple şi omeneşte explicabile - vizitarea Parisului sau Londrei, o croazieră în jurul lumii, escaladarea unui munte, începutul unei relaţii, nişte bottox în buze sau fese sau nişte steroizi în biceps sau latissimus, un decolteu mai plonjant surprins cu telefonul din dotare etc.?
Şi anume Facebook te face să înţelegi, treptat, greu, şi încă destul de confuz, unde ar putea fi trasată o limită de la care ar începe intimitatea reală. Adică, acel spaţiu în care nici în ruptul capului sau nici sub tortură, nu ai lăsa pe nimeni să intre.
Deoarece putem constata cu toţii că această limită este într-o continuă retragere şi Facebook va câştiga tot mai mult din ceea ce deţinem ca secret, ca taină, ca mister, ca spaţiu al sinelui în care nu putem intra nici chiar noi înşine.
Deoarece, la fel, putem constata, că anume intimitatea, taina, secretul şi misterul devin moneda "forte" de schimb pe Facebook. Oamenii îşi expun nou-născuţii, căsătoriile, noua prietenă sau prieten, maşina, casa, câinele sau pisica, achiziţionate sau pierdute etc.
Anume Facebook ne-o cere, însă fără a o spune într-un mod direct. Cu asta plătim preţul prezenţei noastre pe Facebook. Chiar, poate, mai rău, adevărul este că prin Facebook ne construim, de fapt, pe noi înşine aşa cum ne-am fi dorit să fim. Deci, tot de la Aristotel citire. Exact prin această coerciţie a atenţiei, a milei, a unei participări involuntare sau, din contră, intenţionat militante. Roşia Montana, Ponta, Năstase şi Iliescu, scandaluri, bârfe, şoapte, chemări la luptă etc.
Întrebarea este până unde va merge toată zăpăceala asta şi autoregizarea unui continuu exhibiţionism neasumat, oricât de ludic şi aparent inocent ar pretinde că este.
De fapt, tot acest Facebook parcă-i un răspuns la sentinţa disperată a adolescentei din filmul "American Beauty": "I'm not ordinary. I'm not ordinary. Im not ordinary". Şi până la urmă, nu-i deloc o problemă cu narcisismul. Întrebarea este alta: chiar atât de insuportabil este să fii unul dintre simplii şi anonimii ordinary people?

Dec 14, 2013

5:21 PM - No comments

O urare de Sfintele Sărbători

Voi reveni pe blog cu noi texte, idei, imagini şi alte proiecte. "Sincopele" existentiale sau, mai simplu, motivaţionale, generative, conceptuale sau imaginative, sunt inerente în cazul unei entităţi organice, a unui organism viu. Nu fac excepţie de la regulă, deoarece cu toţii existăm sub "Alef"-ul ebraic, începutul, şi "Omega", finitudinea, grecească. Între ele arde o inimă, un motor de locomotivă, un cilindru prin care pulsează pistonul fugărind prin carne şi conştiinţa pneuma dătătoare de viaţă. 

Intenţia mea era, însă, cu totul alta. Vroiam să urez tuturor prietenilor mei Sărbători Fericite, precum şi un An Nou plin, cu bucurii, însă pentru care am tras din greu, cu satisfacţia de a ne fi învins pe noi înşine, cu surpriza de a ne fi transformat suficient de mult pentru a fi ajuns în stare să vedem noi posibilităţi de a ne cunoaşte, de a fi reuşit să vedem şi să înţelegem altfel lucruri care aparent nu promiteau mare lucru şi să ne speriem suficient de mult de ideea că acestea riscau să fi rămas neschimbate doar din cauza propriei noastre ignoranţe.

Nu există nici un pariu, precum nu există nici accidente sau miracole. Nu există imperative sau obligaţii faţă de sisteme de legi, reguli sau definiţii pe care ar trebui să le acceptăm mizând pe o forţă exterioară nouă înşine sau supunându-ne în virtutea unui exerciţiu penibil al obedienţei. Avem toată libertatea, însă una de a lua decizii care ne vizează pe noi înşine. Avem libertatea de a deveni ceva mai mult decât am fost sau încă suntem, însă doar în limitele propriei imaginaţii, una ridicată la puterea propriei voinţe.

La ce bun să mutăm din loc munţii? La ce ar folosi şi cui anume? La ce bun să demonstrăm cuiva propria superioritate, valabilitate sau credibilitate? La ce bun să convingem, să intrăm în graţii sau să ne dovedim utilitatea? La ce bun să ne fie frică de a fi abandonaţi, uitaţi sau ignoraţi pur şi simplu? La ce bun să ne fie frică de a nu fi reuşit? La ce bun toate astea care ne slăbesc, ne frânează şi ne deviază de la noi înşine, de la ceea ce suntem în realitate?

Atâta timp cât nu există nimic mai preţios decât simplitatea limpede şi tandră a conştiinţei de a fi în întregime potriviţi cu ceea ce suntem, acolo şi atunci unde ne aflăm în fiecare clipă a vieţii noastre, nu există nici o frică, spaimă, dubii sau îndoieli. Şi în orice caz, atâta timp cât ştim că nu există clipă în care să fim singuri şi este absurd să nu existe oameni care ne-ar iubi, nu mai rămâne loc pentru regrete, frustrări sau nostalgii calcinante... De abia de aici încolo devine atât de evident că merită să continuăm a ne bucura, a iubi şi a spera. Şi că nici un preţ nu va fi prea mare pentru a ne păstra neclintită această convingere.

Oleg Garaz    

Aug 10, 2012

4:25 PM - , 1 comment

Despre sindromul castrării sau Complotul frizerilor anonimi (1)

Traumele celor doi ani de armata le port în mine ca pe o haită de maidanezi înhămaţi la sania memoriei şi mă simt smuls din prezentul uneori chiar plăcut de neutru în fiecare dimineaţă atunci când mă spăl pe faţă, îmi curăţ dinţii sau, mai ales, îmi trec piaptănul prin părul ceva mai lung şi, evident, mai cărunt decât acum vreo treizeci de ani în urmă. Acei doi ani i-am trăit cu calota rasă până la piele. Într-o poză de grup cu tot plutonul de abia dacă îmi regăsesc propria bilă dotată cu doi ochi şi o expresie cam tâmpă a feţei. Patruzeci de bile cu ochi parcă desenaţi cu carioca direct pe câte o bilă de snooker.Proaspăt aduşi cu toţii din Zona fraţilor Strugaţki sau direct din filmul lui Tarkovski. Indiferent de unde. Toţi arătând ca nişte călăuze demente, cu creierii "sidefaţi" şi cu genetica pârlită de prea multe radiaţii extraterestre.

Citeste mai departe »

Jul 31, 2012

4:47 PM - 2 comments

Andrei Tarkovskii: file de jurnal.

   Iata un material de si despre Andrei Tarkovski. Sunt convins ca importanta si valoarea lui se va releva chiar in timpul lecturii. Acest om este un univers in sensul real al cuvantului. O realitate plina de un insolit misterios si surprinzator pana in cele mai mici detalii. Si atat de benefic, luminos, iertator, rafinat si, in acelasi timp, vulnerabil. Este un adevar pe care l-am putut intelege in egala masura vizionandu-i filmele sau citind si recitind poeziile lui Arsenii Tarkovskii, tatal regizorului. "Oglinda", "Calauza" sau "Nostalghia", toate trei impregnate pana in maduva de poezie, precum si de poezia recitata cu voce tare, insa atat de bland si chiar nostalgic de catre Alexandru Kaidanovski, Innokentii Smoktunovskii, iar in imagini - Anatolii Solonitin, Margareta Terehova sau Oleg Iankovskii. Acest fragment din jurnalul regizorului le contzine pe toate si pe totzi. Poate, chiar si pe Dostoievski, asa cum i-ar fi placut lui insushi sa fi fost.

Puteti accesa textul aici. 

Jul 30, 2012

Jul 24, 2012

5:29 PM - , No comments

Gânduri în timpul ploii (13)

Deschid ochii şi înţeleg. Că trăiesc. Îi închid la loc şi parcă am murit. Îi redeschid şi înţeleg din nou. Că viaţa, propria mea viaţă, este un accident, pe care într-un târziu o accept ca pe un cadou providenţial (sa-i spunem aşa). Mă trezesc în fiecare dimineaţă cu surpriza de a fi încă în viaţă. De a nu fi fost răpit de un atac cerebral rebel care m-ar mătura pur şi simplu dintre cei vii. Lucrurile sunt tot acolo unde le-am lăsat aseară. Cămaşa aruncată pe scaun. Peste cravată, a cărei limbă se mijeşte timid de sub o mânecă. Sacoul în cuier. Câteva cărţi pe masă şi un caiet deschis cu creionul zăcând pe o pagină cu ceva notat indescifrabil. Jucăriile stau tăcute tot acolo, pe rafturi în faţa cărţilor. Şi tot restul zilei consum din sentimentul de recunoştinţă că pot cheltui din abonamentul prelungit, iată, pentru încă o zi. Fără nici un efort. Fără să fi fost întrebat. Şi fără să mi se fi cerut acceptul. Ca un calup de publicitate rătăcit printre minutele gratuite ale vieţii mele.

Citeste mai departe »

Jul 14, 2012

2:43 PM - , 3 comments

Tatuajele tatălui meu (9)

Următorul fragment din puzzle mă plasa direct în miezul acţiunii şi îl înfăţişa pe Sava doborând lampa cu gaz de pe masă şi aruncându-se la podea. Undeva din întunericul nopţii răsunau împuşcături şi geamurile explodau în nori de cioburi cu care ploua peste toată familia întinsă pe jos. O dată cu lăsarea întunericului, Sava devine extrem de preocupat şi chiar puţin nervos, trăgând cu urechea la cel mai mic sunet din ogradă. Câteodată reuşeşte să anticipeze tirul răzbunătorilor nocturni, care obişnuiesc să tragă în geamurile mici ale casei chiar în timp ce întreaga familie ia cina. Probabil surprinde clinchetul caracteristic produs de scoaterea piedicii de la armă şi, firesc, doboară lampa de pe masă, strigându-le celorlalţi să cadă la podea. Tata îşi aminteşte oarecum surâzând anume acest strigăt şi surprinderea lui atunci când bunicul aruncă o privire speriată spre geam, strigă „La podea!”, doboară lampa şi cade undeva în lateral, răsturnând şi scaunul. Ascultam povestea şi vedeam ceva similar cu Vestul Sălbatic, în care oamenii se împuşcau între ei. Aveam de unde să-mi aleg imaginile, deoarece Moscova transmitea filme redegiste despre războaiele amerindienilor cu coloniştii sau cu cavaleriştii lui Custer.

Citeste mai departe »

Jun 6, 2012

May 23, 2012

12:22 PM - , No comments

Tatuajele tatalui meu (8)


Negăsind niciun răspuns, am desfăcut-o pur şi simplu şi chiar dacă în viaţa mea nu făcusem aşa ceva, m-am gândit că cea mai bună soluţie ar fi să încep pur şi simplu să refac, piesă cu piesă, imaginea de pe coperta cutiei. Era o reprezentare a catedralei din Zagorsk şi cea mai mare problemă s-a dovedit a fi cerul. Un cer deasupra Rusiei. Sau poate, cum spunea Andrei Bitov, un cer deasupra Troiei, sub care se adăpostea însă o catedrală pravoslavnică.

Citeste mai departe »

May 18, 2012

May 12, 2012

9:43 PM - , No comments

Tatuajele tatalui meu (7)

Surprinzător şi paradoxal, însă cicatricea amplifica imaginea unui zâmbet ascuns, care imediat urma să apară pe buze. Mă simţeam în clipa dinaintea unui zâmbet şi o priveam pe mama gata fermecat de bucuria care urma imediat să-i lumineze chipul. Semnul era într-o totală conformitate cu caracterul şi temperamentul ei. O completa şi o continua într-un mod surprinzător de firesc. Îi şi scotea în evidenţă un fel de vulnerabilitate, deoarece cred că o cicatrice la vedere într-un prim moment asta şi înseamnă. Şerpuirea acvatică a curgerii prindea viaţă atunci când mama începea să vorbească, iar sonoritatea vocii substituia ceea ce în mod normal ar fi trebuit să fie clipocitul timid şi blând al apei. O priveam cum vorbeşte şi urmăream dansul subtil, arcuit, al firului-filigran de pe faţa ei. Senzaţia devenea şi mai puternică atunci când ne plimbam pe malul Nistrului, vorbind despre toate şi despre nimic. Râul avea vocea mamei şi i-o atribuiam printr-o translaţie spontană a modului în care îi receptam cicatricea. Oricând privesc poze cu ea, caut mai întâi cicatricea. Întotdeauna o regăsesc acolo, la locul ei. Şi abia în următoarea clipă aud râul a cărui curgere are vocea mamei. 

Citeste mai departe »

Subscribe to: Posts (Atom)