2:14 PM - 
Fragmente
No comments
Fragmente
No comments
Facebook şi virtuţile narcisismului
(1) Realitatea este că Facebook există doar din aşa ceva. Adică, din narcisism. Şi vă rog frumos să nu-mi amintiţi de comunicare, cunoaştere, libertatea exprimării etc. Suntem cu toţii nişte narcisomani incurabili şi această "deformare" patologică este ireversibilă. Adică, nu se vindecă.
(2) Anume Facebook a şi relevat şi în aceeaşi măsură a determinat această deversare defulantă a unui narcisism disimulat şi acumulat de noi toţi, în fiecare zi a vieţii noastre, în cantităţi tot mai mari. Concluzia: suferim cu toţii de un sindrom specific, şi anume - frica de anonimat.
(3) Facebook ne asigură distanţa protectoare faţă de toţi ceilalţi. Evident, putem şi discuta prin chat, însă important este să ne expunem, însă într-un mod protejat. Să dăm fie "like", fie "unfriend" stând singuri-singurei în faţa computerului. Exact ca spectatorii de teatru la Aristotel. Recitiţi-i "Poetica" şi vă veţi convinge că omul descria acum două mii şi vreo cinci sute de ani exact efectele Facebook.
(4) Dar, până la urmă, Facebook reprezintă şi un motiv serios pentru a ne întreba: dar ce ar fi atât de rău, păcătos, pervers sau murdar în acest narcisism cu care o viaţă întreagă învăţăm să trăim şi cu care pe tot parcursul existenţei noastre încercăm să-i convingem pe cei din jur să ni-l accepte ca atare? De ce ar trebui să ne fie ruşine de nevoia asta a noastră de apreciere, de această sete de a fi admiraţi, de a ne procura puţinele clipe de glorie chiar şi prin invidia disimulată sau nu, pe care o stârnim prin fapte atât de simple şi omeneşte explicabile - vizitarea Parisului sau Londrei, o croazieră în jurul lumii, escaladarea unui munte, începutul unei relaţii, nişte bottox în buze sau fese sau nişte steroizi în biceps sau latissimus, un decolteu mai plonjant surprins cu telefonul din dotare etc.?
Şi anume Facebook te face să înţelegi, treptat, greu, şi încă destul de confuz, unde ar putea fi trasată o limită de la care ar începe intimitatea reală. Adică, acel spaţiu în care nici în ruptul capului sau nici sub tortură, nu ai lăsa pe nimeni să intre.
Deoarece putem constata cu toţii că această limită este într-o continuă retragere şi Facebook va câştiga tot mai mult din ceea ce deţinem ca secret, ca taină, ca mister, ca spaţiu al sinelui în care nu putem intra nici chiar noi înşine.
Deoarece, la fel, putem constata, că anume intimitatea, taina, secretul şi misterul devin moneda "forte" de schimb pe Facebook. Oamenii îşi expun nou-născuţii, căsătoriile, noua prietenă sau prieten, maşina, casa, câinele sau pisica, achiziţionate sau pierdute etc.
Anume Facebook ne-o cere, însă fără a o spune într-un mod direct. Cu asta plătim preţul prezenţei noastre pe Facebook. Chiar, poate, mai rău, adevărul este că prin Facebook ne construim, de fapt, pe noi înşine aşa cum ne-am fi dorit să fim. Deci, tot de la Aristotel citire. Exact prin această coerciţie a atenţiei, a milei, a unei participări involuntare sau, din contră, intenţionat militante. Roşia Montana, Ponta, Năstase şi Iliescu, scandaluri, bârfe, şoapte, chemări la luptă etc.
Întrebarea este până unde va merge toată zăpăceala asta şi autoregizarea unui continuu exhibiţionism neasumat, oricât de ludic şi aparent inocent ar pretinde că este.
De fapt, tot acest Facebook parcă-i un răspuns la sentinţa disperată a adolescentei din filmul "American Beauty": "I'm not ordinary. I'm not ordinary. Im not ordinary". Şi până la urmă, nu-i deloc o problemă cu narcisismul. Întrebarea este alta: chiar atât de insuportabil este să fii unul dintre simplii şi anonimii ordinary people?
0 comments:
Post a Comment