Jan 25, 2014

9:27 PM - No comments

Lepădarea de idoli (4)



La începutul secolului trecut exista o acută necesitate de a afirma latinitatea şi, implicit, românitatea poporului, care era, după cum scrie Lucian Boia, un popor „ex-centric”, în afara centrului, întotdeauna la periferia câte unui imperiu, de unde şi concluzia că poporul român era un popor fără centru. În nord-estul Greciei şi Romei, la nord-vest de Bizanţ şi Stambul, la sud-vestul Moscovei sau la sud-est de Viena, românii erau permanent într-o margine sau, cum ar spune-o ruşii, permanent la „okraina” (krai – margine; u kraia – la margine; okraina – suburbie, margine). Şi dacă mă gândesc la Marea Unire, atunci descendenţii celui mai strălucit imperiu al antichităţii nu mai puteau exista împrăştiaţi pe la marginile a cel puţin trei imperii. Însă chiar şi uniţi, românii au rămas la margine şi într-un fel, fără a o şti, descendenţii daco-romanilor calchiază şi amplifică modelul ucrainenilor, deoarece Ucraina asta însemna şi asta şi era în Imperiul Rus – „margine”, care era numită Rusia Mică (Malorossia, Malaia Rossia), tot aşa cum Bielorusia era Rusia Albă, iar Rusia propriu-zisă era Rusia Mare. România a fost o „Ucraină” a tuturor imperiilor cu care avusese nenorocul să se învecineze.
Atunci, în primii ani după venirea noastră în România, ne amuza teribil un eufemism pompos cu care românii „recenţi” încercau să „tencuiască” ingrata aşezare geografică a ţării lor – „suntem porţile între Orient şi Occident”. Însă, adăugam noi, nu românii sunt cei care le controlează. Este ca şi cum ar locui într-un pasaj subteran, unde în cel mai bun caz ar vinde tichete într-o toaletă publică, însă fără nici o posibilitate de a ieşi vreodată la suprafaţă. No comment. 
            Răsfoiesc însă în continuare atât de profunda carte a lui Viktor Erofeev, în care el nu povesteşte despre România nimic altceva decât că este ţara cu cei mai mulţi câini vagabonzi, atât de mulţi încât ajunseseră să alerge lătrând după avioanele care decolau de la Otopeni. Adică evoluţia este evidentă, de la lupul dacic la câinii vagabonzi ai lui Erofeev. Mai dau o pagină şi înţelepciunea autorului mă lasă fără grai. Mi se spune simplu ca bună ziua că dacă Rusia este subconştientul Occidentului, atunci India este subconştientul Rusiei, iar dacă ruşii ating limita în toate pe care le fac, atunci India trece cu indiferenţă peste aceasta. Cum stau însă românii cu limita, din moment ce, pentru a-i impulsiona autorul Jurnalului de la Păltiniş a scris mai întâi Apel către lichele, apoi Despre limită, un îndreptar metodologic amănunţit, în acest fel dând oarecum un răspuns imaginaţiei necruţătoare a lui Erofeev, iar în mintea mea această „limită” intra într-o sinonimie evidentă cu „marginea” pomenită mai sus. Pre mintea românilor, a fi la „limită” însemna, pe lângă „limita subzistenţei” ceauşiste, şi existenţa la „marginea” culturii şi civilizaţiei. Consecinţele efortului depus sunt oarecum vizibile chiar într-un alt titlu sugestiv, care este Tragicul, o altă carte a aceluiaşi autor, şi mă întreb care ar fi fost motivele acestuia de a o scrie, dacă nu conştientizarea clară a incapacităţii comunitare de a trece peste limită, comunitate care mai degrabă decide, dezastruos şi mizerabil, să subziste mult sub nivelul oricărei limite. Tentativa nu este una singulară în cultura română şi iată că un alt distins intelectual punctează, atât prin Minima moralia, dar mai ales prin Obscenitatea publică, noi şi noi feţe ale caprofobiei şi claustrofiliei româneşti. Politicele şi Omul recent le duc pe toate până la culminarea într-o paroxistică indiferenţă ridicată la nivel de pseudoideologie şi paradigmă totalizatoare a „armeanului” postmodern.
Revin însă la Erofeev. Este oarecum mai aproape de sufletul meu de paleoromân con/per-vertit la rusofilie. Mă întreb al cui subconştient este atunci România? Rectific, deoarece nu cred că românul ajunge până la asemenea profunzimi. Românul este inconştient. Atunci, al cui inconştient este România? Mă întreb cu o tot mai mare insistenţă, deoarece din toate istoriile citite reiese cu claritate că românii s-au impus drept inconştientul tuturor vecinilor, care la rândul lor nu s-au putut abţine să nu-şi defuleze în cel mai freudian mod cu putinţă impulsurile violente şi şi-au maltratat sute de ani inconştientul, contribuind astfel la o uimitoare şi spectaculoasă transformare evolutivă a dacilor direct în români. Ce-o fi fost în neregulă cu inconştientul ăsta, cu românii adică, de năvăleau din toate cele patru zări naţiuni traumatizate pentru a-şi decompensa pornirile subliminale? O posibilă soluţie mi-a oferit-o „umbra” lui Jung, conţinut al inconştientului care presupune o întreagă suită de trăsături psihice întunecate, elemente de calitate inferioară şi care au, în fine, un caracter obsedant şi posedant. Românii erau „omul negru” sau, mai precis, „oaia neagră” a tuturor vecinilor lor. Această imagine mi se pare oricum mai potrivită decât imaginea lui Patapievici, potrivit căreia românii şi-au dus existenţa în jeturile încrucişate de urină rusească şi turcească. Întreaga istorie a poporului român se potriveşte într-un mod ideal cu imaginea „omului negru” ca simbol al inconştientului, atâta timp cât pe întreg parcursul acestei istorii toţi vecinii, fără nici o excepţie, i-au tratat pe români drept deţinători ai tuturor calităţilor pentru care ei, românii, meritau să fie cotropiţi, cuceriţi, pedepsiţi, în intenţia evidentă a turcilor, maghiarilor, ruşilor sau leşilor de a îndrepta cumva lucrurile care, evident, nu mergeau deloc bine la populaţiile româneşti din spaţiul carpato-danubian. Şi în nici un caz nu poate fi vorba despre intenţia ruşilor sau turcilor de a urina pe capetele românilor, chiar din contră, docilitatea ţăranului român şi în general a românilor îi făcea pe aceştia extrem de utili diverşilor cotropitori, ocupanţi, anexatori etc.  Problema rezistenţei sau a luptei de partizani, chiar dacă a existat un asemenea fenomen şi la români, în nici un caz nu se putea compara cu elanul combativ care i-a unit împotriva unui duşman comun pe iugoslavi sau pe ruşi. 
Românii însă şi-au asumat întru totul rolul de inconştient şi istoria lor glorioasă, cu numeroşi domnitori care au apărat ţara de nesfârşitele invazii culturalizante, este în fapt o istorie a împotrivirii şi rezistenţei la modele culturale mai avansate, dar şi la tentativele de înrâurire venite din partea unor culturi mai stabile şi consistente în sens valoric. Câte ceva totuşi s-a putut realiza atâta timp cât cele trei „landuri” ale „Elveţiei” noastre româneşti poartă o amprentă de neşters a influenţelor germano-maghiare, turco-fanariote şi slave. Atunci însă când românii au înţeles pe deplin ce sunt şi unde au ajuns în urma unei asemenea istorii, şi-au dorit să revină la conştiinţa trează şi au compus un cântec pe care şi l-au făcut imn, „Deşteaptă-te, române!”, în speranţa că se vor trezi şi vor fi mai deştepţi. Însă era deja prea târziu. Procesul evolutiv s-a desfăşurat într-o totală conformitate cu prescripţiile pasagerului de pe „Beagle”, în sensul în care ştim de la cine se trag românii, remarcăm diferenţele, însă nicidecum nu putem găsi veriga lipsă. Să fie şi românii, în lumina ultimilor teorii evolutive, nişte daci iradiaţi, mutanţi adică, care în urma unei distorsiuni evolutive îşi uită definitiv limba originară, adică dacica, şi încep să vorbească o italiană mai ciudată, adică în Moldova cu inflexiuni slave, în Ardeal – cu cele germano-maghiare, iar în Regat – în conformitate cu modelul turco-fanariot? Urmele intenţiilor civilizatorii ale vecinilor sunt destul de pregnante, în sensul în care, în opinia lui Sviatoslav Richter, marele pianist, Clujul este „un oraş tipic austro-ungar”, pentru ruşi Basarabia este „iskonno ruskaia zemlia”, adică un pământ originar rus, iar Bucureştiul este divanul ţării, ceea ce corespunde întru totul realităţii.
Nimeni dintre români nu s-a dumirit să scrie ceva similar cu cărţile lui Erofeev. Ceva cu titlul Enciclopedia sufletului de român. Mă gândesc că orice ar fi scris, ar fi ieşit ceva asemănător cu un tratat de psihanaliză cu tentă istorico-naţionalistă, care ar încerca să explice promiscuitatea prezentului prin necunoscuta şi nerecunoscuta de nimeni glorie a trecutului. Poate chiar mai mult. Din acest tratat ar fi reieşit cu claritate că la români individul nu poate avea ceva asemănător cu un suflet, deoarece acesta este proprietatea exclusivă a unei entităţi aglutinate care poartă denumirea de Neam. Deci, aparţinând unui Neam, românii, toţi grămadă, se înrudesc între ei şi, în final, sfârşesc prin a fi, cum se spune în Basarabia, neamuri. Undeva între individualismul occidental şi sobornicia ruşilor. Nici egoişti, nici comunişti, nici frumoşi, nici deştepţi, ci pur şi simplu români.

0 comments:

Post a Comment

Subscribe to: Post Comments (Atom)