Jan 20, 2014

7:46 PM - No comments

Despre lepădarea de idoli (1)



Dogme, norme, reguli, legi şi paradigme
Înainte de a veni în România, eram cetăţean al Uniunii Sovietice. Altfel spus, aparţineam unuia din cele două imperii, URSS şi SUA, deci eram un imperial, cu toate avantajele şi dezavantajele acestui statut. Împărtăşeam cultura, istoria şi imaginarul imperiului proletar, pe care le simţeam ca un fel de costum spaţial destinat existenţei şi deplasării prin vidul în care îşi articulau evoluţiile planetele etniilor coabitante ţinute pe orbite strânse în jurul astrului central sclipind orbitor chiar de pe turnurile Kremlinului. Ideologia marxist-leninistă era religia oficială şi obligatorie pentru toţi etnoplanetarii imperiali. 
Eram cu toţii nişte astronauţi rătăcind pe orbite browniene în limitele câmpului gravitaţional, magnetic şi radioactiv al Moscovei şi în aparenţă totul era în regulă. Sub costumele spaţiale însă, fiecare etnoplanetar imperial îşi cultiva, într-un mod puţin isteroid, un fel de conştiinţă asteroidală, insulară şi enclavistă, mai pe scurt, o a doua identitate. Existam în două regimuri cerebrale. Cel talamic era destinat identităţii imperiale, pentru care exista discursul doctrinar-dogmatic, populist şi inter-naţionalist deopotrivă. Mai important însă era al doilea mod de funcţionare, cel cortical, care ţinea de identitatea bazică, originară şi fiecare etnoplanetar imperial îl menţinea cu sfinţenie şi în strictă conformitate cu cea de a doua istorie, oarecum umbrită, în care se ţinea cont de anumite nedreptăţi comise de slavii triumfători, care erau însă omise din istoria oficială imperial-talamică drept jenante pentru imaginea Imperiului Comunist al Fericirii Generalizate.
Într-un alt sens, aparţineam de generaţia nepoţilor şi strănepoţilor puciştilor bolşevici care luase cu asalt Palatul de Iarnă din Petrograd, înlăturase Guvernul Provizoriu legitim şi, logic, din punctul lor de vedere trăiam în ceea ce se preconiza a fi viitorul luminos care a meritat acel sacrificiu inuman al Războiului Civil, al stalinismului, al industrializării, al foametei şi canibalismului, al Gulagului şi al Războiului pentru Apărarea Patriei. Prezentul nostru din perioada brejnevistă, chiar în pofida profeţiilor hruşcioviste că peste douăzeci de ani Uniunea va intra în comunism, era chiar acel viitor luminos al ţăranilor şi proletarilor bolşevici sau al marinarilor anarhişti şi social-revoluţionari care au murit cu sutele de mii pentru a contracara atacul unit al Gărzii Albe şi al armatelor Antantei râvnind restaurarea dreptăţii. Eram acei oameni care trăiau în viitorul propriilor străbunici, pentru care aceştia din urmă au plătit cu vieţile lor, dar mai ales cu vieţile celor care s-au împotrivit unui asemenea viitor. 
Noi însă trăiam în Babilonul unui sistem etno-planetar pe care nici un Ptolemeu şi nici un Copernic nu şi l-ar fi imaginat vreodată. Trăiam într-un sistem care lent, dar sigur evolua înspre deflagraţia ultimă a unei supernove care transformă Imperiul într-o plagă purulentă şi sângerândă a conflictelor între etnoplanetarii angajaţi în nesfârşite războaie sfinte pentru instaurarea istoriei şi identităţii lor corticale. În consecinţă, de la statutul de imperial cosmopolit cu acces nelimitat pe toată suprafaţa unei şesimi a mapamondului, m-am trezit aruncat înspre provincialismul unui statut insular, cu garduri de sârmă ghimpată şi vămi ridicându-se din toate părţile.
Aşa s-a născut Planeta Moldova, care a pornit sîngură-sîngurică (dacă e să respect pronunţia originară a aborigenilor din acele locuri) înainte înspre un viitor necunoscut. Este simptomatic chiar proiectul unui prieten al meu cu titlul „Planeta Moldova”, care propune un scenariu „apocaliptic” pe înţelesul „baserilor” şi relatează cum întreaga populaţie a Basarabiei pune ban la ban pentru construirea unei nave interstelare. După construirea „zvezdoliotului” (zburător printre stele), tot poporul basarabean se îmbarcă şi pleacă în căutarea unei planete unde s-ar putea stabili pentru a-şi construi în tihnă şi taină propria lor civilizaţie. Atunci, probabil, bancul cu „globul Basarabiei” s-ar fi realizat şi în realitate.
Aşa ne-am trezit într-o nouă realitate, care impunea nevoia de a ne reaminti că eram români. Cineva mai insista cu ideea supremaţiei moldoveneşti, însă era evident că „noi suntem români, noi suntem români”, aşa că la apariţia infamului dicţionar al limbii moldoveneşti am râs cu toţii şi cu poftă, noi, „baserii” paleoromâni. Aşa ne-am trezit, ca Reep van Vinkl, după o rătăcire cam de vreo cincizeci de ani, (se)duşi în robie şi duşi de nas de mirajul unui fals prestigiu al statutului de cetăţeni imperiali. 
Experienţa noastră ca români am reînceput-o, practic, de acolo unde o lepădaseră ancestorii noştri, de prin 1940. Iar acest decalaj de jumătate de secol şi-a spus din plin cuvântul şi ajuns în România mă simţeam „paleo”, adică de-a binelea învechit şi termenul care mi se potrivea cel mai bine era, de fapt, „paleoromân”. Mă simţeam arhaic, un interbelic rătăcind printre românii p(r)ostmoderni, mulţi dintre aceştia fugind aiurea pentru o viaţă mai bună chiar din ţara în care mi-am dorit atât de mult să ajung. În contextul ultimului deceniu al secolului douăzeci, eram o nouă specie de români reveniţi tocmai peste vreo trei generaţii la conştiinţa identităţii lor bazice. Adica reveneam la dogmele, normele şi paradigmele neamului nostru – la „Tatăl nostru”, la „Deşteaptă-te, române!”, la 1 Decembrie, la Burebista şi Decebal, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, regele Ferdinand, mareşalul Antonescu şi Corneliu Zelea-Codreanu. Revenisem în România, adică revenisem în "Israelul" străbunilor.
Totul se potrivea de minune cu naraţiunea biblică şi mai ales cu cartea Exodului. Existasem în Babilonul popoarelor, în care aveam Mesopotamia noastră moldoveană, cea dintre două râuri şi care încet-încet se „egiptizase” până într-atâta încât am pornit într-un Exod doar al nostru, al „paleoromânilor” basarabeni, pentru a ajunge în Palestina românească, ţara noastră făgăduită din care bunicii noştri s-au lăsat răpiţi cu atâta uşurinţă. Rămânea o ultimă contradicţie între cele două grile constitutive ale identităţii noastre – superioritatea şi un anumit cosmopolitism internaţionalist imperial şi provincialismul moldovenismului nostru mononaţionalist, inferior şi frustrat în marginalitatea puţinătăţii lui. Şi nu rareori, deja fiind în România, resimţeam nevoia de a-mi activa grila imperială, oarecum nostalgică şi puţin anacronică, pentru a contracara o anumită frustrare provocată de acea paleoromânitate stângace şi greoaie care aducea pe buzele oricărui autentic armean postmodern un zâmbet condescendent şi întrebarea spontană: „Sunteţi din Moldova?”, imediat urmată de o alta: „Şi când vă întoarceţi acasă?”.

0 comments:

Post a Comment

Subscribe to: Post Comments (Atom)