10:45 PM - 
Trilogia Scarabeului
No comments
Trilogia Scarabeului
No comments
Despre lepădarea de idoli (2)
Viktor Erofeev şi
problema sufletului românesc
Atunci când mor, americanii se
transformă în automobile, spune Viktor Erofeev în cartea sa Cinci fluvii ale
vieţii. În ce se transformă însă românii, mă întreb eu? Cred că fiecare se
transformă într-o oaie, şi nu într-un lup, cum o făceau dacii, deoarece după
cum bine se ştie între daci şi români există totuşi o oarecare diferenţă şi
nu-i văd pe „recenţii” urmaşi ai geto-dacilor zbierând extatic şi aruncându-se
de pe vârful unui bloc într-o suliţă înfiptă undeva printre tomberoane. Oaia
înseamnă turmă, înseamnă anonimatul şi întunericul călduţ şi comod al ocolului,
înseamnă iresponsabilitate şi speranţa deşartă într-o forţă exterioară care va
face ca lucrurile să meargă, înseamnă bâţâiala lipicioasă denunţată de
Patapievici în Politicele lui, înseamnă atotputernicia păstorilor,
înseamnă să fie tunsă şi oricând sacrificată fără nici un fel de explicaţii.
Iar sufletul de oaie al poporului român a avut timp să se formeze, adică să se
nască, să crească şi să se maturizeze pe parcursul celor aproape cincizeci de
ani ai comunismului. Românii sunt un public. Însă nu un public dintr-o
filarmonică şi nici măcar un public dintr-o discotecă. Ei sunt publicul
privitor dintr-un cinematograf al Istoriei. Ei privesc la imensul ecran pe care
se derulează istoria însăşi. Ei privesc la realitate ca la un documentar şi se
identifică până într-atâta încât sunt momente în care lor chiar li se pare că ei
definesc derularea evenimentelor de pe marele ecran. Ei aplaudă, strigă,
huiduiesc sau râd, înjură şi plâng deopotrivă. Ei sunt în film. Ei sunt filmul.
Lipseşte, poate, un documentar chiar despre acest public privitor din sală şi
poate că lungmetrajul ar reprezenta într-un mod autentic istoria reală a
românilor. Iar vizionarea acestui film ar avea efecte nebănuite în trezirea
poporului român la autentica realitate. Iată câteva secvenţe... Românii care au
primit comunismul nu erau alţii decât aceiaşi români care îl aclamaseră
anterior pe Zelea-Codreanu, pe Carol al II-lea, pe mareşalul Antonescu sau îi
jeliseră pe martirii neamului românesc, legionarii Moţa şi Marin. Îi aclamau
într-un mod spontan şi tot atât de spontan preluau, slugarnic şi mimetic, toate
atributele gestuale sau lexice utile contextului în care apărea păstorul
dominant. Aceeaşi expresie pe feţele oamenilor aplaudând la congrese sau
ridicând mâinile în salutul legionar.
Pentru a vedea mai bine
omogenitatea entuziasmului tâmp de pe feţele românilor, s-ar putea realiza o
serie de colaje în care, spre exemplu, Horia Sima ar fi înlocuit cu Ceauşescu
şi invers. Ar fi savuroasă realizarea cinematografică a vizitei lui Iuliu Maniu
la un şantier socialist sau apariţia regelui Minai însoţit de împuşcata
academiciană chimistă la tribuna unei parade de Întâi Mai. Aceste
„inadvertenţe” istorice comise cu bună ştiinţă nu ar ştirbi însă din imaginea
excitaţiei colective care se declanşa şi se amplifica galopant doar şi la
afişarea imaginii păstorului, nemaivorbind de isteria care se declanşa la
apariţia lui fizică. Era ca la un concert rock, în care liderul, idolul,
fetişul, cumirul sau, de cealaltă parte, Tătucul, Führer-ul, Cârmaciul sau
Ducele, mizau exclusiv pe instinctul de turmă al oamenilor, pe nevoia lor de
adorare şi ploconire şi, în esenţă, ar fi putut fi înlocuiţi unii cu ceilalţi
fără a afecta într-un mod semnificativ reacţia publicului. Stalin în locul lui
Freddy Mercury, Mussolini în locul lui Eros Ramazzotti sau, la alegere, Luciano
Pavarotti, Hitler în locul lui Jimi Hendrix, arzându-şi chitara în loc de a
gaza evrei, şi Mao Zedong drept solist vocal al trupei Mekong Delta sau într-un film
de John Woo. Esenţa pavloviană a unei asemenea reacţii este absolut evidentă şi
ea a funcţionat indiferent de orientarea ideologică a păstorilor-hegemoni –
liberali, ţărănişti, legionari sau comunişti.
La sfârşitul filmului publicul privitor este aspirat în spaţiul ecranului, cinematograful este incendiat de către o gaşcă de terorişti niciodată identificaţi, totul se pierde în flăcări, dacii liberi coboară din Maramureş şi istoria ar fi putut s-o ia de la capăt. Ştim însă cum a fost în realitate. Atunci când păstorii se mai şi omorau între ei, turma se plia pe directivele păstorilor majoritari şi cu o justificată vehemenţă stigmatiza pe criminalii, urzitorii de rele şi duşmanii poporului, care nu cu mult timp în urmă păstoriseră şi ei aceeaşi turmă. Iată şi un arhetip definitoriu pentru mentalitatea românului – trădarea, un arhetip implementat organic în conştiinţa colectivă românească.
În lumina evenimentelor din 28 iunie 1940, oricare „baser” ştie că românul autentic este un trădător. Doar ne-am ales noi, „baserii”, cu peste un milion de români basarabeni torturaţi, ucişi, deportaţi, apoi ucişi din nou, apoi iarăşi torturaţi şi deportaţi în urma cedării Basarabiei şi apoi... uitaţi. Trădarea la români nu este o problemă de atitudine, ci provine din apetenţa lor pentru spectacole. Românilor le place să privească, să asiste şi chiar să şi participe, indiferent de faptul că de obicei participă în calitatea lor de învinşi. Nu mai are nici o importanţă atâta timp cât românii nu sunt un popor. Ei sunt un public. Doar de la romani ne tragem. „Pâine şi circ.” Voyeurism pur. Trădătorii voyeurişti preocupaţi cu imitarea cât mai fidelă a unor salturi dintr-o etapă în alta a istoriei şi aşteptând să se producă ceva de genul „miracolului german” sau „nipon”, aşteptând venirea americanilor, deplângându-şi soarta de marginalizaţi ai Europei şi, după cum scria Patapievici, ştergându-se pe faţă de urina ruso-turcească.
La sfârşitul filmului publicul privitor este aspirat în spaţiul ecranului, cinematograful este incendiat de către o gaşcă de terorişti niciodată identificaţi, totul se pierde în flăcări, dacii liberi coboară din Maramureş şi istoria ar fi putut s-o ia de la capăt. Ştim însă cum a fost în realitate. Atunci când păstorii se mai şi omorau între ei, turma se plia pe directivele păstorilor majoritari şi cu o justificată vehemenţă stigmatiza pe criminalii, urzitorii de rele şi duşmanii poporului, care nu cu mult timp în urmă păstoriseră şi ei aceeaşi turmă. Iată şi un arhetip definitoriu pentru mentalitatea românului – trădarea, un arhetip implementat organic în conştiinţa colectivă românească.
În lumina evenimentelor din 28 iunie 1940, oricare „baser” ştie că românul autentic este un trădător. Doar ne-am ales noi, „baserii”, cu peste un milion de români basarabeni torturaţi, ucişi, deportaţi, apoi ucişi din nou, apoi iarăşi torturaţi şi deportaţi în urma cedării Basarabiei şi apoi... uitaţi. Trădarea la români nu este o problemă de atitudine, ci provine din apetenţa lor pentru spectacole. Românilor le place să privească, să asiste şi chiar să şi participe, indiferent de faptul că de obicei participă în calitatea lor de învinşi. Nu mai are nici o importanţă atâta timp cât românii nu sunt un popor. Ei sunt un public. Doar de la romani ne tragem. „Pâine şi circ.” Voyeurism pur. Trădătorii voyeurişti preocupaţi cu imitarea cât mai fidelă a unor salturi dintr-o etapă în alta a istoriei şi aşteptând să se producă ceva de genul „miracolului german” sau „nipon”, aşteptând venirea americanilor, deplângându-şi soarta de marginalizaţi ai Europei şi, după cum scria Patapievici, ştergându-se pe faţă de urina ruso-turcească.
0 comments:
Post a Comment