Tatuajele tatalui meu (7)
Cred că îşi propusese o ştergere treptată şi, în final, definitivă a tot ceea ce îl lega de acel timp şi spaţiu al propriului început şi până la urmă cred că într-adevăr uitase ceea ce-şi propusese să uite. Iar când uitarea s-a dovedit a fi definitivă şi el s-ar fi putut considera în sfârşit mulţumit, i s-a întâmplat accidentul cerebral-vascular care i-a fost fatal. Aceste două stări de lucruri, exerciţiul amneziei şi explozia vaselor sangvine din creier, le văd intim dependente una de cealaltă, deoarece presupun că intensitatea cu care şi-a dorit uitarea a fost de o asemenea amplitudine, încât a condus într-un mod direct la metamorfoza organelor responsabile, în cazul lui, de irigarea normală a creierului. Menţinută cu multă asiduitate, ştergerea memoriei a determinat sclerozarea vaselor, care, devenind inutile, au uitat să mai funcţioneze aşa cum se cuvenea, iar după ce a intrat în comă a mai trăit încă cinci zile, termen suficient ca şi inima şi plămânii să uite în ce mod ar fi trebuit să-şi facă datoria. Fusese lovit acolo de unde, probabil, reuşise să şteargă aproape tot ce mai era de şters şi sângele năvăli ca o maree în vidul creat, măturând totul în cale.
Dintr-o pură inconştienţă, cumpărasem un puzzle. O făcusem spontan şi într-un fel inocent, fără a fi dorit acea cutie aşa cum îţi doreşti un lucru pe care ţii neapărat să-l cumperi. Ajuns acasă, am stat o bună bucată de vreme cu acel obiect în faţa mea ca să înţeleg de ce l-am cumpărat.
După revenirea mea din armată, absenţa lui s-a convertit într-o punte, trecând peste care, simţeam că l-aş fi putut redobândi. Trebuia să-l redobândesc. Din relatările despre el am început să selectez fărâme din imaginea acelei realităţi interzise. Fără aîntrevedea ceva anume, sesizam stranietatea aromelor pe care le degajau aceste mărturii despre o realitate pe care o derulam pe ecranul minţii ca pe o peliculă veche, zgâriată şi alterată de umezeală, frig şi insecte şi care arăta de parcă fusese salvată dintr-un incendiu. Îl văd într-o poză împreună cu un coleg de serviciu înfulecând frigărui chiar în Piaţa Roşie, lângă mausoleul lui Lenin.
O altă imagine mi-l înfăţişează în timpul unei adunări, se vede doar jumătatea vorbitoare din el, cealaltă fiind ascunsă de tribuna cu stema Uniunii Sovietice din stânga unei lungi mese a prezidiului la care stă conducerea Liceului Pedagogic „Boris Glavan” din Soroca, oameni cu mutre în loc feţe. Aşa mi-i prezintă imaginea. Există şi o piatră ovală, cu o peliculă fotografică lipită direct pe ea, care mi-l arată în preajma vârstei de treizeci de ani, sub razele soarelui, cu picioarele în spuma valurilor spărgându-se în pietrişul unei plaje din Soci. Arată ca un Apolo, blond, longilin, tânăr, vital, puţin detaşat şi parcă absent, însă frumos cu tot bronzul acela contrastând cu părul auriu. Priveşte pe lângă obiectivul aparatului, mijindu-şi ochii de soarele prea intens pe un cer dintr-o realitate în care arată a fi fericit. Şi atât de străin. Nu există nicio linie de continuitate.
Necunoscutul de pe o plajă din Caucaz nu avea nimic comun cu omul pe care-l cunoşteam eu. Îşi pierduse undeva aiurea lumina şi tinereţea. Nu părea a fi fericit, iar sobrietatea îl făcea fatalmente inabordabil. Era ca hârtia fotografică supraexpusă, arsă, înnegrită. Nu exista nicio certitudine. Nimic din ceea ce aflasem despre el nu se potrivea cu profilul omului real pe care-l cunoşteam. Omul viu devenise pentru mine ceva similar unui copac, de care agăţam, pe măsură ce le achiziţionam, noi şi noi imagini. Tata nu povestise mare lucru nici măcar mamei. Aşa şi trăiau şi am senzaţia că şi pentru mama biografia tatei începea chiar cu ziua în care s-au cunoscut. Aşa ajunsese să fie, un om cu două vieţi, una vizibilă, cunoscută şi alta invizibilă şi completamente inaccesibilă.
0 comments:
Post a Comment