May 6, 2012

12:20 PM - , No comments

Tatuajele tatalui meu (5)

S-a întâmplat să mă viziteze la Chişinău într-o primăvară şi nu prea am vorbit nimic. Parcă se jena să mă întrebe cum îmi merg studiile şi în orice caz nu prea s-a interesat vreodată cum îmi mergea cu şcoala. L-am condus la autogară şi după ce a fumat o ţigară şi-a ocupat locul în autocar şi a întors capul într-altă parte. Stăteam pe peron şi eram puţin derutat. Autocarul staţiona, însă el plecase deja. Când autocarul porni, m-a privit şi a ridicat din mână. Atât. Poate îl stânjeneam într-un mod de care nu eram conştient. Poate se simţea stânjenit neştiind cum să se comporte la o despărţire. Aşa m-am simţit şi la înmormântare, ca în acea zi la autogară, însă nu mai avea cine să-mi facă semn cu mâna.

Un cu totul alt sunet îl produce trecerea monomotorului AN-2, un biplan care aterizează oriunde. Zborul cu el este chinuitor, vibraţii, gropi de aer şi sunetul asurzitor al motorului, astfel încât vomitatul pare a fi inclus în preţul biletului. După ce ne mutăm într-un alt apartament, se schimbă şi tonalitatea sunetelor celeste. Sunt ale lui AN-24, care în trecererile lui zilnice face ca blocul să vibreze până în temelii, ca la trecerea printre nori a unei herghelii de rinoceri. Într-o bună zi, contrar aşteptărilor, sunetul este blând, gingaş, suav, iar trecerea aparatului deasupra blocului este surprinzător de rapidă. Este un Iak-40, cu reacţie, iar turbinele lui torc într-un mod plăcut şi liniştitor, de parcă ar ascunde înlăuntrul lor toate pisicile din cartier, dopate în prealabil cu supradoze de valeriană.Dispare grăbit şi discret, pe când sunetul corului de pisici se mai aude încă undeva deasupra antenelor de pe acoperiş.

Îl asociam cu un imens peşte însolzit în armura propriei tăceri şi înotând în adâncimea propriei claustrări, a autizării şi a neputinţei de a-şi transmite mesajul altfel decât indirect, aluziv, printr-o disponibilitate mascată, prin „graiul” faptelor şi gesturilor pe care le comitea, însă atât de puţine şi seci şi niciodată suficiente pentru a-mi îndestula nevoia de el. Aveam senzaţia că întreaga lui fiinţă era mai degrabă ţinută şi sufocată acolo, în adâncuri întunecate, reci şi umede, mai degrabă prinsă între fălcile unui peşte şi din a căror prinsoare el niciodată nu s-a putut desprinde. Parcă jurase să păstreze nu ştiu ce secret pe care să-l şi ducă în mormânt. L-a şi dus până la urmă şi nu-l voi mai afla niciodată, însă doar în cazul în care nu voi inventa, până la urmă, chiar eu o posibilă descifrare a acelei taine. A trăit cu scuturile „imunităţii” lui existenţiale lăsate jos sau poate le pierduse undeva prin stepele Kazahstanului şi nu le mai putuse regăsi niciodată.

A trăit printre oameni care, conştienţi fiind de „radioactivitatea” existenţei, purtau costume de plumb, el abandonându-şi-l pe al său. A trăit ştiind că moare într-un mod mai rapid şi mai subtil decât oricine altcineva. Cred că pentru el a fost ca şi cum viaţa ar fi fost un risc pe care până la urmă a renunţat să şi-l asume. A murit la cincizeci şi doi de ani gata îmbătrânit cât pentru optzeci. A murit la timp. Îi venise sorocul. Într-un mod insesizabil, devenisem extrem de receptiv şi surprinzător de sensibil la reprezentarea morţilor ca entităţi cu propria lor personalitate, însă a căror subiectivitate avea de suferit şocul acomodării la un context nou, diferit, şi nu-mi pot explica de ce îmi închipuiam că morţii nu sesizau faptul propriei morţi. Erau un fel de marginali, excluşi fără a fi întrebaţi din rândul celor vii şi în consecinţă nedreptăţiţi într-un mod teribil de dur. Am început să-mi reprezint moartea doar ca pe o nouă tipologie de experienţă care i se întâmpla unui om şi care îi conferea un nou set de abilităţi, inconştientizabile pentru mine. Moartea era doar un alt fel de continuare. Era doar o disoluţie treptată a semnelor vizibile după care identificam viaţa.



0 comments:

Post a Comment

Subscribe to: Post Comments (Atom)