Cer senin deasupra Atlantidei (3)
Luni, 365 decembrie
Nu ştiu nimic despre moarte. Ceea ce ştiu este că mor doar ceilalţi. Tot mor şi mor, şi mor fără a se mai opri o dată şi am sentimentul că toţi pereţii igrasioşi şi gardurile putrezite ale vieţii mele sunt tapetate cu necroloage. Propria mea generaţie a început deja să moară. Mor prietenii şi colegii de serviciu, mor cunoştinţe de-ale prietenilor şi rude de-ale cunoştinţelor; ştiu că vor muri până şi cei ce nu au murit încă.
Dacă aş fi fost Schubert, aş fi mort de zece ani. Dacă aş fi Mozart, de şase. Dacă Chopin, de patru. Propriul meu tată n-a trăit nici măcar cât Beethoven, iar eu mi-aş dori, de ce nu, să ajung la cei şaizeci şi cinci ai lui Bach sau la matusalemicele cote ale lui Verdi sau Stravinski. Nu există nici măcar un singur om pe care îl cunosc să nu-i fi murit cineva. Dacă mai există unul, îl receptez ca pe o excepţie. Însă aflu destul de repede că se pregăteşte să îngroape totuşi pe cineva. Oamenii îşi îngroapă morţii în propriul suflet, în ei înşişi, şi nu în pământ, ca pe un os în spatele casei sau sub o tufă. Încerc să mă imaginez îngropat sub o tufă. Cu rădăcinile unei plante anonime intrându-mi prin pielea descompusă a feţei şi continuându-şi mişcarea, în luni şi luni de zile, prin orbitele deja goale ale craniului. Sau aş putea fi îngropat undeva în spatele unui bloc. Încerc să mi-i imaginez pe vecinii de scară începând să-şi îngroape morţii undeva prin canalizare, sub câte o hintă dintr-o grădiniţă de copii sau într-o staţie de autobuz. Stai în întunericul unei dimineţi de decembrie, aştepţi maşina care nu mai vine şi te sprijini de o cruce. Măcar ai cui adresa un monolog frust şi anxios.
(din volumul Territoria)
Nu ştiu nimic despre moarte. Ceea ce ştiu este că mor doar ceilalţi. Tot mor şi mor, şi mor fără a se mai opri o dată şi am sentimentul că toţi pereţii igrasioşi şi gardurile putrezite ale vieţii mele sunt tapetate cu necroloage. Propria mea generaţie a început deja să moară. Mor prietenii şi colegii de serviciu, mor cunoştinţe de-ale prietenilor şi rude de-ale cunoştinţelor; ştiu că vor muri până şi cei ce nu au murit încă.
Dacă aş fi fost Schubert, aş fi mort de zece ani. Dacă aş fi Mozart, de şase. Dacă Chopin, de patru. Propriul meu tată n-a trăit nici măcar cât Beethoven, iar eu mi-aş dori, de ce nu, să ajung la cei şaizeci şi cinci ai lui Bach sau la matusalemicele cote ale lui Verdi sau Stravinski. Nu există nici măcar un singur om pe care îl cunosc să nu-i fi murit cineva. Dacă mai există unul, îl receptez ca pe o excepţie. Însă aflu destul de repede că se pregăteşte să îngroape totuşi pe cineva. Oamenii îşi îngroapă morţii în propriul suflet, în ei înşişi, şi nu în pământ, ca pe un os în spatele casei sau sub o tufă. Încerc să mă imaginez îngropat sub o tufă. Cu rădăcinile unei plante anonime intrându-mi prin pielea descompusă a feţei şi continuându-şi mişcarea, în luni şi luni de zile, prin orbitele deja goale ale craniului. Sau aş putea fi îngropat undeva în spatele unui bloc. Încerc să mi-i imaginez pe vecinii de scară începând să-şi îngroape morţii undeva prin canalizare, sub câte o hintă dintr-o grădiniţă de copii sau într-o staţie de autobuz. Stai în întunericul unei dimineţi de decembrie, aştepţi maşina care nu mai vine şi te sprijini de o cruce. Măcar ai cui adresa un monolog frust şi anxios.
(din volumul Territoria)
I'm impressed, really. Iti multumesc pentru comentariu. Touche sau cum, Dumnezeule, sa-i spun. Deoarece chiar despre asta este vorba, nu despre masti si straie morbide :-)) Este despre dorintza mea de a reveni la bucurie, la viata, la zambet...
ReplyDelete