Cer senin deasupra Atlantidei (16)
Focalizându-mă pe o anumită porţiune a imaginii, ceea ce părea a fi unitar şi omogen exploda în nenumărate nuanţe, texturi, suprafeţe şi planuri perspectivale pe care nu le-aş fi bănuit vreodată existente acolo. Se îngrămădeau toate acolo, unele în celelalte, înghesuite şi încolăcite în bucle care se desfăşurau cu atât mai mult cu cât mai mult mă concentram să integrez întreaga imagine în mintea mea. Îmi dădeam seama că toate astea se ascundeau în spatele neatenţiei mele ignorante, al inconştienţei cu care scrutam, în rafale fugitive şi indiferente, o realitate ale cărei resturi nereceptate aşteptau, cu răbdare şi îngăduinţă, să le pătrund până în adâncime înţelesurile, contururile, formele, culorile. Stăteau la coadă aşteptând privirea justă care le-ar fi putut aspira, una care m-ar fi făcut capabil să le receptez prezenţa. Alunecam de fapt peste imaginea lumii şi mă miram, la rându-mi, cât de grăbită, indiferentă, ignorantă şi sterilă este, fără a-mi fi dat seama cât de grăbit, indiferent, ignorant şi steril eram eu însumi. Foarte încet şi greu ajunsesem la ideea că lumea ni se dă toată, în totalitatea tuturor fenomenelor ei constitutive, şi este doar problema conştiinţei de a realiza o pătrundere „defoliantă” prin cât mai multe straturi ale acesteia. Capitulasem în faţa cerului. Îl lăsasem neterminat, „găurit” din cauza pieselor lipsă şi a unei răbdări insuficiente pentru a le fi „astupat” cu fragmentele potrivite. Lăsându-mă înfrânt, îmi întorsesem atenţia înspre partea pământeană a imaginii.
(din volumul „Territoria”)
(din volumul „Territoria”)
0 comments:
Post a Comment