Nu putea înţelege ce legătură avea fumatul cu muzica, însă cu cât fumează mai mult, cu atât mai adânc intră în istoria artei sunetelor. Revelaţiile se ţineau lanţ şi deveneau motive suficiente pentru ca Oleg să nu se mai lase niciodată de fumat. Un pachet de „Marlboro” pe zi îi asigură accesul până la barocul înalt. S-a blocat pe „Dixit Dominus” de Vivaldi, „Boreadele” şi „Indiile Galante” ale lui Rameau şi într-un mod absolut inexplicabil aceste audiţii l-au ajutat să înţeleagă profunzimea unei cărţi geniale care este „Prânzul dezgolit” de William S. Burroughs. Nici filmul lui Cronenberg nu a fost chiar atât de rău, însă muzica lui Rameau, o ţigară aprinsă şi textul despre adicţii incontrolabile păreau să-i producă acea doză suficientă de amnezie, mai ales dacă şi stătea întins gol într-o cadă plină cu apă fierbinte. Da. Acesta era elementul decisiv. Să-şi poată vedea picioarele întinse prin apa străvezie, exact ca două submarine cu antenele degetelor ieşind umede la suprafaţă. Uneori îi place să se scufunde cu totul şi să se simtă învăluit în căldura apei ca într-o placentă. Însă parcă lipseşte ceva. Să reluăm. O cadă cu apă fierbinte. Oleg stă întins sub spuma aromată ca o balenă prinsă sub gheţuri groenlandeze, fumează, ascultă şi citeşte. Şi mai ales imaginează. Orice, numai să fie fără cimitire, cruci, înmormântări, sicrie, gropi, subterane reci pline de rădăcini şi putregai. O cadă cu apă fierbinte. Cu spumă şi arome. Cu lumânări. Multe. Formula drogului perfect. “Heroină” la pătrat. Piatra filosofală a unei dependenţe ireversibile. Ar putea evada doar dacă se lasă de fumat. Însă asta înseamnă înapoi la „Slayer” şi „Sepultura”, „Meshuggah” sau „Pantera”. Cu muzica „thrash” şi „heavy metal” merge foarte bine „Iliada” lui Homer. Bineînţeles, cu ţigări fără filtru. „Leana” sau „Nistru” şi cu implicita lectură a listei de corăbii aheiene zăcând pe o plajă de lângă Troia ca un cârd de delfini sinucigaşi în plină putrefacţie. Muzica din „Divine Intervention” face ca sticluţele cu parfumuri de pe raftul din baie să zvâcnească într-un clincănit spasmodic, însă Oleg şi le reprezintă mai degrabă ca pe un cor al troienilor nefericiţi văzându-şi porţile sparte, zidurile demolate şi tot viitorul compromis într-un mod ireversibil. Însă nu poate asculta aşa ceva nici beat, nici drogat. Mai ales descrierea scutului lui Ahile, deliciu total, care de fiecare dată îl incită să-şi imagineze cum semizeul blond tot dă cu această capodoperă de capul lui Hector, crăpându-i-l, în final, şi răzbunând moartea iubitului său Patrocle. Muzică de rockeri pletoşi şi hexametru cu aheieni răzbunători. Prea mult. Nu, mai bine fumează în continuare „Marlboro”. Sau şi mai bine. Ţigările de foi. Acestea îl ajută cu muzica lui Carl Philipp Emanuel Bach şi cu nesfărşitele lui simfonii, gustându-le, fiecare în parte, parcă s-ar linge pe degete după consumarea unei prăjituri zemoase. Iar muzica fiului marelui Johan Sebastian merge perfect cu „Moby Dick” de Herman Melwille. Nesfârşite liste cu specii de balene şi cu toate cele care pot fi obţinute prin vânarea lor. Absolut delicios. Poate sta în cadă pănâ se răceşte apa, iar lista cu cetacee nu este parcursă nici până la jumătate. Atunci se trezeşte, porneşte apa fierbinte şi se scufundă din nou. În apă, în lectură, în audiţie, toate împreună, toate care îl împing cât mai departe de oribila listă a cimitirelor, gropilor, crucilor, sicrielor, mormintelor în care zac nesfârşite liste de nume ale rudelor, inclusiv ale propriilor părinţi. Poate alcoolul l-ar ajuta să ajungă până în Renaştere, la Palestrina sau Monteverdi, ceea ce nu ar fi chiar atât de rău, cine ştie. A fost o vreme când consuma sistematic rom cubanez amestecat cu suc de mere. O sticlă de rom la un borcan de trei litri de suc. Cockteilu’ îi zbura creierii mai ceva ca unu „molotov”. Însă asta a însemnat nesfârşite motete, madrigale, polifonie vocală, de la Schütz şi până la toată şcoala flamandă, ceea ce a fost însă prea mult şi îşi aminteşte cu groază de acea „molimă” contrapunctică trăită pe vremea liceului. Însă muzica Evului Mediu o va atinge doar prin cocaină sau heroină. Haşişu’ a mers destul de bine cu muzica lui Berlioz sau Schumann, vedenii, măşti, psihedelie totală şi asta în plin romantism. Însă Oleg crede că opiul ar fi fost mai potrivit respectând moda vremurilor de atunci. Pe la farmacii nu găseşti aşa ceva. Materie prohibită. Faci puşcărie. Iar despre muzica anticilor nu prea ştie mai nimic - imnuri, ditiramburi, ode, bacante şi tragedii. În esenţă, nici nu prea îl interesează. Decât, poate, sincretismul. Adica, toate împreună. Apa caldă, cititul, fumatul, audiţii muzicale, rom cu suc de mere. Sincretismul lui Oleg. A citit undeva despre miraculoasa psylocibină. La Castaneda? La Gracie şi Zarkov? Nu. „Notes from underground” narează povestea dimethyltryptaminei. La Alan Watts cu ştiinţa lui veselă? Nici aici. Sau, poate, la Timothy Leary? Nu. Acolo mai mult cu LSD-ul. În fine. Nu mai ţine minte. Deşi într-o vreme s-a interesat pe la prieteni. După ce întreabă, se sperie de preţul cerut, aşa că o vreme va fuma doar „Marlboro” şi va asculta „Mattheus Passion” de Johann Sebastian Bach sau, poate, şi asta ar fi o soluţie de preferat, se va delecta cu muzica lui Arvo Pärt – nesfârşite Crucifixus, De profundis şi Magnificate. Culmea este că atunci când este fericit, nu suportă muzica vocală şi o dă mai mult pe simfonii de Mahler, Ceaikovski, Şostakovici sau Bruckner, însă în lunile de singurătate soarbe cu nesaţ cantate, magnificate, oratorii, opere, doar să fie baroce, cu clavecinuri furioase, asalturi de viori, alămuri, lemne şi cât mai multă fierbere corală de voci umane, figuraţie şi ornamentaţie sonoră, arii interminabile, delir şi dispreţ pentru diapazon şi respiraţie. Doar să nu se mai gândească la mama din mormânt şi iubirea vieţii lui în braţele altcuiva. Însă pentru aşa ceva îi rămâne doar „Tristan şi Isolda” de Richard Wagner, o muzică înspăimântător de frumoasă, teribil de sufocantă, un masacru afectiv care l-ar putea determina, până la urmă, să-şi asume ultima decizie luată de Martin Eden, însă fără să căute profunzimi oceanice, ci pur şi simplu să se înece în cada plină cu apă caldă, într-o baie igrasiată dintr-un apartament închiriat undeva la marginea unui oraş pierdut în negurile înfrigurate ale unui sfârşit de noiembrie.
0 comments:
Post a Comment