Nov 1, 2010

11:23 PM - , No comments

Oleg si viata de dupa moarte (9)

Ea îl întreabă pe Oleg daca are copii. El răspunde cu un simplu nu. Ceva se răsuceşte în suflet, însă ăsta-i adevărul. În clipa imediat următoare între ei se năpusteşte muzica neamţului surzit de prea multă brutalitate. Alămurile îi ţintesc pe ei amândoi, ascunşi în întunericul sălii, îi caută cu o disperare încrâncenată care culminează cu motivul Destinului care tot bate la o uşă pe care nimeni nu vrea s-o deschidă. Aşa că ea continuă cu interogatoriul şi îl întreabă pe Oleg dacă i-ar plăcea să aibă copii. Muzica neamţului se agită în bătăi disperate la o uşă imaginară, iar el priveşte în ochii ei şi simte că cel mai simplu ar fi s-o sărute, însă îi răspunde, la fel de simplu, că da, i-ar plăcea să aibă copii. Ea zâmbeşte şi-i atinge degetele. De abia dacă le atinge, parcă involuntar, însă suficient ca în sufletul lui ceva să se mai răsucească încă o dată.
Uşa a rămas închisă, Destinul s-a plictisit să tot bată, şi se trece la partea a doua a muzicii, în care cineva fie-i executat, fie-i înmormântat, fie-i crucificat, nu are importanţă, oricum dinspre orchestră în sală se revarsă continuu violenţa sunetelor maltratate, dirijorul flutură ameninţător din amândouă mâinile, parcă încercând să-l ţinească pe vinovatul pentru toate care se întâmplă în partitura, pe scenă şi în sală, iar Oleg o priveşte din nou, direct în smaraldul topit al ochilor ei, direct în zâmbetul ei de abia schiţat, însă atât de vizibil, chiar dacă întunecimea estompează detaliile. Îi răspunde că i-ar plăcea să aibă o fetiţă şi s-o numească Eva, ca pe prima femeie de pe lumea asta. Ea îşi retrage mâna, însă se mişcă mai aproape de el, atingându-i umărul, şi parfumul corpului ei de femeie tânără îl învăluie şi cotropeşte într-un mod definitiv şi atunci parcă surzeşte, adulmecând o altă simfonie, incomparabil mai subtilă şi intensă decât toată muzica din concertul la care ei stau amândoi, unul lângă celălalt, în galopul tot mai rapid al inimii, în revărsarea nestăvilită a gândurilor, în furtuna muzicii lui Beethoven, însă în mintea lui sună vocea lui Jeff Buckley cântând, atât de simplu şi blând, exact ca atingerea mâinilor ei, strofe din „Hallelujah” care ar fi bine să nu se mai termine niciodată. Cel puţin asta îşi doreşte el în acele clipe, chiar dacă ştie că după concert o va conduce până la cămin. Vor merge puţin cam grăbit pentru a atinge cât mai repede ultima clipă, atunci când Oleg, în cuvinte puţine va încerca să spună şi altceva decât formula uzuală de rămas bun, însă până la urmă îi va dori noapte bună, iar ea îi va zâmbi din nou, fără a spune nimic şi va dispărea pur şi simplu în cadrul întunecat al porţii.

0 comments:

Post a Comment

Subscribe to: Post Comments (Atom)