Cer senin deasupra Atlantidei (4)
(aceeaşi zi)
Cimitirele trebuiesc mutate. Printre blocuri. În parcuri şi în pieţele publice. Nu ar mai scuipa nimeni pe jos, ca nu cumva să spurce vreun mormânt. Nu ar mai exista nici căcat de câine, împrăştiat cu atâta abundenţă peste tot. Subscriu. Ceea ce este valoros trebuie îngropat. Toamna carelienii îşi îngroapă hrana şi o lasă acolo la frăgezit până în primăvară, atunci când o dezgroapă şi o mănâncă. Putredă. Aşa le place mai mult.
Se numeşte „kiviati” şi carelienii fac chef cu peşte putred. Nu mi-ar plăcea ca trupul meu să se împută ca o bucată de peşte carelian. Nici expus într-un mausoleu nu mi-ar plăcea să fiu, obiect sacru al unei civilizaţii de necrofili. Nici zidit într-o piramidă nu m-aş simţi mai bine. Să ştiu că stau acolo mii de ani cu maţele scoase şi cu creierii extraşi prin canalele nazale sau prin urechi. Am sentimentul că oamenii îşi îngroapă morţii deoarece li-i ruşine de ei. Îmi repugnă profund să fiu îngropat drept ceva ruşinos sau să fiu dezgropat peste ani de zile şi cineva să-mi ţină în mână craniul. Aveam acasă un craniu adus de fratele meu dintr-un cimitir evreiesc devastat de buldozerele care săpau fundaţia pentru şcoală rusă numărul şapte. Mult mai târziu, ajunşi în România, l-am vândut când ni se terminaseră banii, care oricum nu ne-au ţinut prea mult. Chiar uitasem de el, de craniul evreului anonim cu care m-am deprins mai ceva decât cu Rex, Siegfrid sau Yamaha, pisicile noastre. Îmi devenise chiar simpatic, aşa îngălbenit cum era, indiferent că avea calota prinsă cu sârmă şi dinţi lipsă. Mi-l şi imaginez rătăcind prin căminele studenţeşti, iar tinerii medicinişti poate până şi astăzi încă şi-l mai vând unii altora atunci când nu-şi mai pot asigura într-un mod suficient supravieţuirea.
(din volumul „Territoria”)
Cimitirele trebuiesc mutate. Printre blocuri. În parcuri şi în pieţele publice. Nu ar mai scuipa nimeni pe jos, ca nu cumva să spurce vreun mormânt. Nu ar mai exista nici căcat de câine, împrăştiat cu atâta abundenţă peste tot. Subscriu. Ceea ce este valoros trebuie îngropat. Toamna carelienii îşi îngroapă hrana şi o lasă acolo la frăgezit până în primăvară, atunci când o dezgroapă şi o mănâncă. Putredă. Aşa le place mai mult.
Se numeşte „kiviati” şi carelienii fac chef cu peşte putred. Nu mi-ar plăcea ca trupul meu să se împută ca o bucată de peşte carelian. Nici expus într-un mausoleu nu mi-ar plăcea să fiu, obiect sacru al unei civilizaţii de necrofili. Nici zidit într-o piramidă nu m-aş simţi mai bine. Să ştiu că stau acolo mii de ani cu maţele scoase şi cu creierii extraşi prin canalele nazale sau prin urechi. Am sentimentul că oamenii îşi îngroapă morţii deoarece li-i ruşine de ei. Îmi repugnă profund să fiu îngropat drept ceva ruşinos sau să fiu dezgropat peste ani de zile şi cineva să-mi ţină în mână craniul. Aveam acasă un craniu adus de fratele meu dintr-un cimitir evreiesc devastat de buldozerele care săpau fundaţia pentru şcoală rusă numărul şapte. Mult mai târziu, ajunşi în România, l-am vândut când ni se terminaseră banii, care oricum nu ne-au ţinut prea mult. Chiar uitasem de el, de craniul evreului anonim cu care m-am deprins mai ceva decât cu Rex, Siegfrid sau Yamaha, pisicile noastre. Îmi devenise chiar simpatic, aşa îngălbenit cum era, indiferent că avea calota prinsă cu sârmă şi dinţi lipsă. Mi-l şi imaginez rătăcind prin căminele studenţeşti, iar tinerii medicinişti poate până şi astăzi încă şi-l mai vând unii altora atunci când nu-şi mai pot asigura într-un mod suficient supravieţuirea.
(din volumul „Territoria”)
0 comments:
Post a Comment