Territoria

Grecia Antică mirosea a vopsea tipografică. Era o carte cu coperţi de carton în galben şi cu un profil de atlet, stilizat după canonul vaselor greceşti, iar puterea impresivă a imaginii nu putea concura puterea mirosului, subordonându-i-se, intrând şi ea în ansamblul ecuaţiei olfactive. Era unul dintre primele contacte cu imagistica antichităţii greceşti şi, prin accident, contactul fusese unul olfactiv. Aveam cinci ani, o ştiam, şi într-un mod similar aveam certitudinea de a fi aflat cum mirosea Grecia Antică. Era un miros de o intensă prospeţime şi consistenţă, care creştea în putere cu atât mai mult cu cât înaintam în lectură înspre mijlocul cărţii şi deseori înainte de a reciti anumite capitole, deschideam pur şi simplu cartea şi-mi afundam faţa între pagini. Citeam de la patru ani „înghiţind” carte după carte, şi „gustam” lecturile cu atât mai intens cu cât mai bine memoram text după text într-un mod aproape spontan. Revelaţia puterii sugestive pe care o avea aroma cărţii, parfumul imaginilor, izul seducător al fiecărei pagini, recitită în căutarea unei noi nuanţe olfactive, toate amplificându-se progresiv la fiecare reluare a lecturii, instaurase o vrajă, o magie a participării, a accesului nemijlocit la o realitate vie a cărei autenticitate indiscutabilă o căpătam prin însăşi dovada şi concreteţea mirosului. Îl asociam incoştient şi direct cu imaginile personajelor, cu naraţiunea depănându-se lent şi relatând viaţa de zi cu zi a unui copil atenian, admiraţia cu care-şi privea fratele mai mare exersând la palestră şi pregătindu-se pentru concursul olimpic, fascinaţia dar şi nerăbdarea cu care copilul trăia, anticipat, venirea acelei zile în care bărbaţii familiei vor pleca la Jocurile panelene.

Mirosul era unul luminos, de o intensă solaritate, iar sentimentul era amplificat şi de atmosfera coloristică a cărţii – erupţii înlănţuite de portocaliu, galben şi purpuriu în diverse combinaţii cromatice. Era pentru prima dată când experienţa olfactivă îşi găsi, în sfârşit, un conţinut adecvat, înviind personajele cărţii şi redându-le, parcă, o „personalitate olfactivă”, cea mai potrivită şi singura prin care-i puteam cunoaşte pe deplin caracterul. Era altceva decât o simplă, deşi intensă, experienţă hedonică pe care o aveam de fiecare dată de la mirosul emanat de ojele şi parfumurile mamei, dar mai ales ojele, pe care le mai foloseam şi eu din când în când, în taină.