Cer senin deasupra Atlantidei (17)
Cerul rămăsese neterminat. Era plin de găurile pieselor lipsă. Era ca un cer împuşcat. Îl las aşa deoarece nu mai rezist nici măcar la ideea de a face puzzle. Mă mulţumeam cu cât reuşisem să fac. Măcar partea pământeană era în totalitate încheiată. Mă uitam la întreg ansamblul catedralei din Zagorsk şi îmi imaginam corpurile albe ale clădirilor crescând din pământ, eliberându-se de el, ca nişte submarine care toate, în grup, iată, ieşind din submersia milenară, din ascunzişul sau spaţiul unui surghiun, exilate în Gulagul unui GPU ceresc, pornesc într-o maiestuoasă evadare, lentă, un milimetru la un secol, înspre ceruri. Evadează într-un mod insesizabil chiar şi la o privire mai atentă. Evadează înspre lumina uneia sau mai multor stele. Îmi imaginez întreaga câmpie rusă ca o întindere cu pământul crăpându-se şi din el răsărind, ca rachete balistice ţintind cerul din adâncul unei puzderii de silozuri subterane, într-o derulare mult încetinită a ivirii, mai întâi crucile cu sclipirea lor timidă, apoi cupolele împingând glia untoasă în lături cu vârtoşenia rotunjimilor aerodinamice ale „cepelor” curbate în formă de coif mongol, împingându-le tot mai în lături pentru a elibera cale şi loc pentru corpul alb, dens, de fecioară-femeie, al clădirii zidite în albul lăptos şi imaculat, împrumutat direct din aluatul puhav al norilor.
(din volumul „Territoria”)
(din volumul „Territoria”)
0 comments:
Post a Comment