Cer senin deasupra Atlantidei (5)
Sâmbătă, 113 aprilie
Corpul. Îl duc dintr-un loc în altul. Îl mut din dormitor în sufragerie, din bucătărie în baie. Îl spăl, îl hrănesc şi îi supraveghez fragilitatea. Invidiez muştele şi furnicile, păianjenii şi mai ales şopârlele. Dacă îmi tai o ureche, rămân cu ea în mână şi nu-mi va creşte una la loc. Unu-zero pentru şopârle. În cazul în care pierd un deget, îl pierd definitiv.
Nu mi se va întâmpla ca la viermi, care prin secţionare devin două exemplare diferite. Doi-zero pentru viermi. Dinţii mi-i pierd oricum, mai devreme sau mai târziu. Simt ritmuri şi cicluri oricum diferite de-ale plantelor sau animalelor. Spre deosebire de ele însă, nu pierd frunze şi nu intru în perioade de hibernare. Sunt în permanenţă treaz. Nici măcar pielea nu mi-o pot schimba. Trei-zero pentru şerpi. Tai unghii şi păr. Transpir şi excretez. Învăţ mai mult din durere şi neputinţă decât din deliciile plăcerii. Este limbajul lui, al propriului meu trup, şi îl învăţ cu răbdare, deoarece şi-l articulează într-un ritm mult mai lent, dar şi mai complex decât ritmurile minţii mele. Îi sesizez alteritatea aparent impenetrabilă şi asemănătoare mai degrabă cu trâmbiţatul elefanţilor sau cântecul balenelor. Mai degrabă îl ascult decât îl privesc. În insuficienţa ei, privirea îmi oferă doar imaginea unui utilaj, a unui sistem de conducte şi articulaţii fluturând repetitiv, pistoane, cilindri, ţevi, combustibili şi lubrifianţi. Văd suprafaţa pielii. Văd doar ceea ce văd şi ceilalţi, nimic mai mult. Surprind cu privirea ceea ce văd şi la alţii, aceleaşi lucruri. Limbajul trupului meu este ritm, este dans care erupe, ca în „Primăvara sacră” a lui Stravinski, surprinzându-mă chiar în clipele în care nu mai aştept să-mi vorbească, atunci când nu-l mai supraveghez, în rarele momente când devin una cu el. Îl las în pace şi atunci încep a-l înţelege, deoarece îmi vorbeşte în mişcările unui dans de albină. Citesc în semnele lui ca un navigator în cerul nopţii şi înaintez precaut, evitând recifurile durerii şi abuzurile excitaţiei. Oricum, ştiu că nu voi putea egala coregrafia albinilor şi nici rezistenţa furnicilor. Dar nici longevitatea copacilor sequoya.
(din volumul „Territoria”)
Corpul. Îl duc dintr-un loc în altul. Îl mut din dormitor în sufragerie, din bucătărie în baie. Îl spăl, îl hrănesc şi îi supraveghez fragilitatea. Invidiez muştele şi furnicile, păianjenii şi mai ales şopârlele. Dacă îmi tai o ureche, rămân cu ea în mână şi nu-mi va creşte una la loc. Unu-zero pentru şopârle. În cazul în care pierd un deget, îl pierd definitiv.
Nu mi se va întâmpla ca la viermi, care prin secţionare devin două exemplare diferite. Doi-zero pentru viermi. Dinţii mi-i pierd oricum, mai devreme sau mai târziu. Simt ritmuri şi cicluri oricum diferite de-ale plantelor sau animalelor. Spre deosebire de ele însă, nu pierd frunze şi nu intru în perioade de hibernare. Sunt în permanenţă treaz. Nici măcar pielea nu mi-o pot schimba. Trei-zero pentru şerpi. Tai unghii şi păr. Transpir şi excretez. Învăţ mai mult din durere şi neputinţă decât din deliciile plăcerii. Este limbajul lui, al propriului meu trup, şi îl învăţ cu răbdare, deoarece şi-l articulează într-un ritm mult mai lent, dar şi mai complex decât ritmurile minţii mele. Îi sesizez alteritatea aparent impenetrabilă şi asemănătoare mai degrabă cu trâmbiţatul elefanţilor sau cântecul balenelor. Mai degrabă îl ascult decât îl privesc. În insuficienţa ei, privirea îmi oferă doar imaginea unui utilaj, a unui sistem de conducte şi articulaţii fluturând repetitiv, pistoane, cilindri, ţevi, combustibili şi lubrifianţi. Văd suprafaţa pielii. Văd doar ceea ce văd şi ceilalţi, nimic mai mult. Surprind cu privirea ceea ce văd şi la alţii, aceleaşi lucruri. Limbajul trupului meu este ritm, este dans care erupe, ca în „Primăvara sacră” a lui Stravinski, surprinzându-mă chiar în clipele în care nu mai aştept să-mi vorbească, atunci când nu-l mai supraveghez, în rarele momente când devin una cu el. Îl las în pace şi atunci încep a-l înţelege, deoarece îmi vorbeşte în mişcările unui dans de albină. Citesc în semnele lui ca un navigator în cerul nopţii şi înaintez precaut, evitând recifurile durerii şi abuzurile excitaţiei. Oricum, ştiu că nu voi putea egala coregrafia albinilor şi nici rezistenţa furnicilor. Dar nici longevitatea copacilor sequoya.
(din volumul „Territoria”)
0 comments:
Post a Comment