Cer senin deasupra Atlantidei (8)
Luni, 136 mai
Nu-mi place să muncesc. Să spun altfel. Nu-mi place să muncesc în aceeaşi măsură în care îmi place să citesc. Sau să improvizez în stilul muzicilor audiate sau analizate. Mai mult îmi place totuşi să citesc. Chiar mai mult decât să improvizez şi în orice caz, mult mai mult decât să muncesc. Aşadar, nu-mi place nici să învăţ, ceea ce nu înseamnă neapărat că nu-mi place să cunosc şi să aflu lucruri noi sau interesante. Cu atât mai puţin pot însuşi ceva sub imperiul necesităţii. Nu am înţeles şi nici nu voi înţelege vreodată sensul şi utilitatea muncii. Pur şi simplu nu ştiu la ce foloseşte, din moment ce nu implică pasiune, joc şi imaginare.
Mi s-a întâmplat să muncesc destul de mult şi m-am simţit cum se simte un animal de tracţiune după o zi de opinteală năpraznică. Am săpat pământ. Am fost hamal. Am zidit case. Am predat muzică. Am încercat să înţeleg. Tot acolo am ajuns. Nu-mi place să muncesc. Îmi place să citesc şi să fumez. În pat. Să mănânc, să fumez şi să citesc. Sau să scriu. Nu mult. Doar atâta cât să-mi revină mai repede dorinţa de a citi. Atunci mă culc în pat şi-mi aprind o ţigară. Şi încă una, până mi se face acru în gură. Atunci trebuie neapărat să beau un suc sau o apă minerală, da, mai ales apă minerală, şi mă concentrez pe senzaţia înghiţirii de parcă ar fi ultima picătură de apă minerală de pe această lume şi ar fi ultima clipă pe care aş mai avea-o de trăit. Este de preferat să fiu singur. Cărţile trebuie să fie groase, pentru a avea un motiv să nu cobor din pat până nu le termin. Se întâmplă să mă termine ele pe mine. Atunci începe migrena şi durerea de ochi şi rămân doar cu plăcerea de a fuma, a mânca ciocolată şi a bea suc de portocale roşii de Sicilia. Atunci mă simt inutil, iar cărţile împrăştiate peste tot se îngrămădesc ameninţător în jurul meu şi stau aşa, încolţit, şi înghit algocalmine. Ies la păscut pe pajiştea firelor de iarbă din care mi se ţese continuu mintea. Este iarba magnetică a ochilor mei. O tund cu privirea şi cu mintea deopotrivă şi acesta este lucrul care îmi place cel mai mult. Să citesc. În orice caz, mult mai mult decât s-ar putea vreodată să-mi placă să muncesc.
(din volumul „Territoria”)
Nu-mi place să muncesc. Să spun altfel. Nu-mi place să muncesc în aceeaşi măsură în care îmi place să citesc. Sau să improvizez în stilul muzicilor audiate sau analizate. Mai mult îmi place totuşi să citesc. Chiar mai mult decât să improvizez şi în orice caz, mult mai mult decât să muncesc. Aşadar, nu-mi place nici să învăţ, ceea ce nu înseamnă neapărat că nu-mi place să cunosc şi să aflu lucruri noi sau interesante. Cu atât mai puţin pot însuşi ceva sub imperiul necesităţii. Nu am înţeles şi nici nu voi înţelege vreodată sensul şi utilitatea muncii. Pur şi simplu nu ştiu la ce foloseşte, din moment ce nu implică pasiune, joc şi imaginare.
Mi s-a întâmplat să muncesc destul de mult şi m-am simţit cum se simte un animal de tracţiune după o zi de opinteală năpraznică. Am săpat pământ. Am fost hamal. Am zidit case. Am predat muzică. Am încercat să înţeleg. Tot acolo am ajuns. Nu-mi place să muncesc. Îmi place să citesc şi să fumez. În pat. Să mănânc, să fumez şi să citesc. Sau să scriu. Nu mult. Doar atâta cât să-mi revină mai repede dorinţa de a citi. Atunci mă culc în pat şi-mi aprind o ţigară. Şi încă una, până mi se face acru în gură. Atunci trebuie neapărat să beau un suc sau o apă minerală, da, mai ales apă minerală, şi mă concentrez pe senzaţia înghiţirii de parcă ar fi ultima picătură de apă minerală de pe această lume şi ar fi ultima clipă pe care aş mai avea-o de trăit. Este de preferat să fiu singur. Cărţile trebuie să fie groase, pentru a avea un motiv să nu cobor din pat până nu le termin. Se întâmplă să mă termine ele pe mine. Atunci începe migrena şi durerea de ochi şi rămân doar cu plăcerea de a fuma, a mânca ciocolată şi a bea suc de portocale roşii de Sicilia. Atunci mă simt inutil, iar cărţile împrăştiate peste tot se îngrămădesc ameninţător în jurul meu şi stau aşa, încolţit, şi înghit algocalmine. Ies la păscut pe pajiştea firelor de iarbă din care mi se ţese continuu mintea. Este iarba magnetică a ochilor mei. O tund cu privirea şi cu mintea deopotrivă şi acesta este lucrul care îmi place cel mai mult. Să citesc. În orice caz, mult mai mult decât s-ar putea vreodată să-mi placă să muncesc.
(din volumul „Territoria”)
0 comments:
Post a Comment