Territoria

Cărţile nu mai miroseau şi într-un târziu nici nu le-am mai considerat drept altceva decât nişte obiecte de pe raft. Le citeam, deseori din inerţie şi doar porţiuni deja cunoscute, iar miracolul sinestezic a fost, treptat, înlocuit de un simplu şi, aş putea spune, ordinar hedonism de retrăire a unui film. De la magie ajunsesem la cinematografie imaginativă când era destul să deschid cartea la pagina corespunzătoare ca „filmul” să pornească, imagini mobile, nimic mai mult.
O primă intuiniţie a faptului că realitatea reprezintă o textualitate taxinomică – şiruri de nume descendente genealogic până în miezul lumii – conform modelului iudaic la Andrei Cornea – într-o continuă articulare dinamică am avut-o atunci când nemaiputând justifica recursul la lectură în calitatea ei de practică euristică sau cognitivă şi nici măcar hedonică într-o accepţiune imaginativă, am început să „lecturez” instrucţiuni de utilizare ale diverselor dispozitive precum maşini de spălat, frigidere, maşini de cusut, aparate de preparat cafea, cuptoare cu microunde, casetofoane, maşini de găurit pereţi şi diverse alte dispozitive. Erau cărţulii de obicei în rusă, însă nu mă feream nici de limbile aşa-zise străine. Mi le reprezentam drept lecturi „anatomice” care îmi aminteau despre sublimele taxinomii ale lui Linnaeus.
Erau „cărţi de identitate”, „buletine” şi „paşapoarte” (în rusă aşa se şi numeau – “tehniceskii passport”) care prezentau într-un mod „genealogic”, topografic şi, bineînţeles, „etnic-comunitar”, populaţii de maşini, „eviscerându”-le într-un mod accesibil şi comod cititorului interesat de aşa ceva. Obosisem de metaforicitate, de retorism pueril şi deseori redundant, de idiosincraziile stilistice, în special romantice, dar şi realist-socialiste, ca să amintesc doar pe Leonid Leonov cu proverbialul său roman „Pădurea rusă”, o pastişă absolut oribilă şi chiar explicită pe alocuri după porţiunile taxinomice din „Moby Dick”-ul lui Melwill. Apogeul îl atinsesem în pasiunea pentru albume cu hărţi – fizice, politice sau istorice, fără o ţintă precisă. Textul îmi apărea tot mai mult drept imagine a disecţiei topografice a minţii sau a lumii, pe straturi succesive de profunzime, această imagine fuzionând cu imaginea unei topografii geologice sau, de ce nu, a unei secţiuni transversale pe un trunchi de copac, unde puteau fi observaţi anii buni şi anii mai puţin buni din existenţa unui arbore sau secţiuni transversale pe latura unui versant de munte. Imaginea litosferei era de asemuit cu hiperbolica amplificare a secţiunii unui trunchi, ceea ce era valabil şi pentru întreaga mea imaginaţie. Realitatea trebuia recompusă, deoarece simţeam tot mai clar că ea nu ar putea fi reprezentată dintr-o parte, de pe o poziţie, să-i spun, detaşată – din poziţia unui “voyaeurism” de tip intelectualist, ci mai degrabă de undeva dintr-un mai adânc, dintr-o poziţie situată mai în profunzime. Bineînţeles, conta foarte mult largheţea orizontului, perspectiva şi puterea focalizării, însă primordială rămânea poziţia privitorului, iar eu simţeam tot mai intens că realitatea trebuia privită de undeva dedesubt, dintr-o poziţionare „la rădăcină”, doar aşa relevându-mi-se imaginea justă a acestui „iggdrazil”, copac al lumii, care trebuia să fie realitatea. Aşa a început submersia înspre imaginea justă a lucrurilor.