Cer senin deasupra Atlantidei (22)
Marţi, 112 aprilie
Capul meu realmente este un acvariu, iar ochii – hublouri prin care privesc agitaţia din jurul meu. Sticla senzaţiilor nu întotdeauna este una transparentă, iar imaginile lumii care răzbat prin vitraliul sentimentelor trebuie să suporte efectul distorsionant al refracţei la care este supus orice ajunge proiectat în apele acvariului. Imaginile lucrurilor ajung undeva în epicentrul craniului şi le pot roti acolo pe toate părţile, ca pe nişte proiecţii tridimensionale. Îmi este suficient, deoarece ştiu că în realitate lucrurile sunt sensibil diferite şi se situează altundeva decât acolo unde par să fie. Localizarea spaţială îmi dă bătăi de cap, deoarece tocmai ceea ce deseori pare să fie aproape sau prin preajmă, în realitate se sitează undeva departe.
Uneori se întâmplă ca aceste lucruri nici să nu fi existat şi atunci am un tăios sentiment că trăiesc într-o lume a mirajului sau, poate, într-un teatru al umbrelor. Dacă ar fi doar imaginile, aş aştepta cu oarecare înfiorare intervenţia unui operator care ar debranşa de la sursă generatorul de holograme. Singurele doveditoare ale existenţei lumii sunt zgomotul şi putoarea, adică acestea sunt argumentele tari, indiscutabile. Gândurile înoată leneş în lichidul vâscos al minţii. Plutesc suspendate undeva sub calotă şi le pot privi de jos în sus, răsucindu-mi ochii într-o poziţie nu tocmai comodă. Îi răsucesc înapoi şi traversez pe „zebră”, iar în jurul meu grohotesc acvarii pline cu oameni care mă privesc stând dincolo de sticla protectoare a geamurilor, tot aşa cum stau şi gândurile mele în „lichidul” din spatele ochilor. În acele clipe îi văd pe oamenii din troleibuz ca pe nişte peştişori căscându-şi mut gurile şi care, fără a o şti, reprezintă o posibilă conştiinţă a cornutei electrice. Singura posibilitate. Leviatanul îi poartă în burta lui, exact ca în fascinanta poveste a rusului Erşov despre căluţul cocoşat, şi atâta timp cât ei stau acolo cu toţii, nu există vreo putinţă ca ei să afle despre existenţa mea exact de partea cealaltă a geamului.
(din volumul „Territoria”)
Capul meu realmente este un acvariu, iar ochii – hublouri prin care privesc agitaţia din jurul meu. Sticla senzaţiilor nu întotdeauna este una transparentă, iar imaginile lumii care răzbat prin vitraliul sentimentelor trebuie să suporte efectul distorsionant al refracţei la care este supus orice ajunge proiectat în apele acvariului. Imaginile lucrurilor ajung undeva în epicentrul craniului şi le pot roti acolo pe toate părţile, ca pe nişte proiecţii tridimensionale. Îmi este suficient, deoarece ştiu că în realitate lucrurile sunt sensibil diferite şi se situează altundeva decât acolo unde par să fie. Localizarea spaţială îmi dă bătăi de cap, deoarece tocmai ceea ce deseori pare să fie aproape sau prin preajmă, în realitate se sitează undeva departe.
Uneori se întâmplă ca aceste lucruri nici să nu fi existat şi atunci am un tăios sentiment că trăiesc într-o lume a mirajului sau, poate, într-un teatru al umbrelor. Dacă ar fi doar imaginile, aş aştepta cu oarecare înfiorare intervenţia unui operator care ar debranşa de la sursă generatorul de holograme. Singurele doveditoare ale existenţei lumii sunt zgomotul şi putoarea, adică acestea sunt argumentele tari, indiscutabile. Gândurile înoată leneş în lichidul vâscos al minţii. Plutesc suspendate undeva sub calotă şi le pot privi de jos în sus, răsucindu-mi ochii într-o poziţie nu tocmai comodă. Îi răsucesc înapoi şi traversez pe „zebră”, iar în jurul meu grohotesc acvarii pline cu oameni care mă privesc stând dincolo de sticla protectoare a geamurilor, tot aşa cum stau şi gândurile mele în „lichidul” din spatele ochilor. În acele clipe îi văd pe oamenii din troleibuz ca pe nişte peştişori căscându-şi mut gurile şi care, fără a o şti, reprezintă o posibilă conştiinţă a cornutei electrice. Singura posibilitate. Leviatanul îi poartă în burta lui, exact ca în fascinanta poveste a rusului Erşov despre căluţul cocoşat, şi atâta timp cât ei stau acolo cu toţii, nu există vreo putinţă ca ei să afle despre existenţa mea exact de partea cealaltă a geamului.
(din volumul „Territoria”)
0 comments:
Post a Comment