Finitudinea falsă şi fatalitatea înşelătoare a muzicii (4)
Ce este jos este şi sus (Hermes Trismegistul), oglindindu-se reciproc, transcendenţele urcă şi coboară (Lucian Blaga), încingându-se o horă a entităţilor (Martin Heidegger), unde nu mai are nici un sens „susul” sau „josul”, „vectorii de transcendere” şi reprezentările sincreticului sucombă într-o graţioasă ineficienţă.
Care ar fi atunci consecinţele unei asemenea optici în sensul în care realitatea bachiană îmi sugerează noi grade de articulare înspre „suprema eficienţă” fiinţială, despre care îmi dau seama că am uitat cam prea multe…
Cum spune Thomas Nagel în viziunea sa introspectă asupra raţiunii: „Dacă te gândeşti puţin, interiorul propriei tale minţi e singurul lucru de care poţi fi sigur.” În acest fel pot găsi suficiente puncte de reper şi în realitatea unei relaţionări obiectivizante.
Dacă ar fi să completez cele spuse mai sus, aş face-o astfel: realităţile atât de clare şi sigure de care sunt imobilizat atât din exterior, cât şi din interior,
sunt pulverizate
atunci când iau o atitudine de deferenţă.
Atunci înţeleg că stabilitatea unei realităţi îmi cere a nu-mi focaliza atenţia şi
a nu-mi investi Sinele.
Prin contrariu el se pulverizează, „scufundarea” în ambele direcţîi ajungând să-şi găsească numitorul comun – introspecţia, atât în obiectele lumii, cât şi în mine însumi.
Astfel ajung la a-mi conştientiza şi consolida „modul de a fi în lume” (Heidegger), atât în lumea interioară, cât şi în cea exterioară, ajungând înspre a intui şi rosturile unor atribute considerate implicit umane: morala (binele), ştiinţa (adevărul), arta (frumosul).
Ajung înspre a putea să le surprind detaşat,
nemaifiind scufundat şi pulverizat
în elemente dispersate ale unei percepţii raţionalizante. Atunci, într-o conştiinţă a întregului, se întrepătrund macro (extra) şi micro (intro) cosmosul înspre fuziunea ultimă.
Este de la sine înţeles, că cele spuse mai sus sunt doar raţionamente care fiind aplicate într-o practică particulară (artistică sau ştiinţifică) cu necesitate ar duce la acelaşi rezultat –
transformarea conştiinţei,
reconfigurarea valorică,
experienţa evadării din constrângere
- o dreaptă punctiformă, acumulativă în esenţa ei, cu un vector într-o permanentă ascensiune. Ori, realizând acest lucru, realizez transmutarea particularului parcelat într-un Unu. Cadenţa suprapusă a finitudinii fataliste şi a infinitului integrator. În acest caz o simfonie mahleriană devine pretextul unei îndelungi călătorii înspre intermediarul suspendat între
Acum şi Atunci,
indiferent unde m-ar trimite acesta - înspre
trecut
ori înspre
viitor.
0 comments:
Post a Comment