Finitudinea falsă şi fatalitatea înşelătoare a muzicii (3)
Ori, aleg o bijuterie mozartiană, al cărei fiecare sunet îl pipăi, îl mângâi, îl ador si îl cultiv până ajung ca acest sunet, acord, melodie, „stare sonoră” să devină o realitate audibila în sine. Atunci „Traumerei” de Schumann ori uvertura la „Zauberflöte”, „Serenada” lui Schubert ori Largo-ul beethovenian din sonata op.2, nr. 2 apare ca o realitate complexă, ca o suprarealitate ce ar tinde să substituie realitatea obiectivă. Nu aş face altceva decât să încetinesc derularea timpului subiectiv prin „dilatarea” lucrării muzicale în cauză, prin dilatarea conştiinţei mele asupra acesteia, prin saturaţia intelectului cu detalii structurale, fiecare dintre ele fiind simbolul unei stări specifice a realităţii mele interioare. Chiar şi cele mai mici inflexiuni de tempo sau dinamică, infinidezimalele entităţi intonaţionale constituie atunci nişte realităţi plenare.
Modelul îl regăsesc„... la Bach (unde) pot fi urmărite două tendinţe: procesul de restrângere maximă a formaţiei, redusă la cele patru coarde ale viorii (Sonatele şi Partitele pentru vioară solo - fugile în sol minor, la minor şi Do major, singulara Ciaccona în re minor, Suitele pentru violoncel solo) şi (la polul opus al gândirii muzicale bachiene) procesul de diferenţiere maximă a unei formaţii orchestrale, urmărind maxima diversificare a ţesăturii sonore.”
În primul caz remarc rarefierea cantitativă a componenţei orchestrale, altfel spus, am de a face cu o
substanţializare conceptuală
prin intensificarea semnificaţiilor simbolice-expresive. Oricum, gândul mă duce la relevarea posibilităţilor particulare ale unui singur instrument până la a-i atribui calităţile şi funcţiile unui veritabil ansamblu, în cel de-al doilea caz avem o aglomerare cantitativă ce are ca funcţie aportul fiecărui instrument la o imagine cât mai detaliată a unei intenţii artistice sonore.
Este surprinzător faptul cum prin nişte posibilităţi de „manipulare” cu o componenţă instrumentală, Bach îmi comunică, de fapt, două posibilităţi de pătrundere înspre nişte realităţi care, în aparenţă, nu au nimic în comun cu muzica.
Surprinzătoare apare suprema „indiferenţă” a lui Bach faţă de elementele obiective cu care are de a face: fie că se adresează unei singure viori sau unei componenţe orchestrale, ajungând chiar până la profunda negare a necesităţii oricărei componenţe, lucru pe care îl face în „Arta fugii”, unde pur şi simplu nu notează componenţa.
Uşurinţa cu care înzestrează o vioară cu posibilităţile unei orchestre sau invers, supune o întreagă orchestră unei singure tehnici, celei contrapunctice, ne poate sugera doar o singură idee: Bach deţine secretul accesului la realitatea unitară în care orice poate fi exprimat prin orice, el a ajuns deja la realitatea non-dihotomică, la realitatea în care nu mai are nici un sens să-mi pun problema mijloacelor.
To be continued...
To be continued...
0 comments:
Post a Comment