Oct 22, 2011

8:11 AM - , No comments

Fragment din romanul încă fără titlu... (3)

În milioanele de bucătării din milioanele de apartamente, milioanelor de oameni li se spune scurt: „Gata cu somnul, nenorociţilor!” sau „La treabă, nemernicilor!”, depinde cine ce reuşea să desluşească. Îndemnul era suficient de puternic pentru a reuşi să-l transforme pe ascultătorul „Europei Libere” într-un deţinut supus, speriat, încolonat în şuvoiul de trupuri deversate prin gurile blocurilor-dormitoare înspre şcoli, uzine, fabrici, birouri, magazine, depinde unde îşi avea fiecare fixat locul detenţiei. Oricum ai lua-o imnul avea scopul de a te da afară din casă şi cât mai repede cu putinţă, iar „alarma” suna mai rău ca una antiaeriană atâta timp cât îl înfiora mai ceva decât ameninţarea unui bombardament şi în fiecare dimineaţă, la aceeaşi oră, avea senzaţia că urma să se trezească nu la el în pat, ci după sârma ghimpată, într-un lagăr pierdut în taigaua înzăpezită.

Îşi trage plapuma peste cap şi şi-l îndeasă mai adânc în pernă, chiar dacă gestul nu mai salvează nimic, într-o disperată tentativă de a evada de ura care îi otrăveşte tot mai mult somnul, însă după epuizarea numeroaselor cuplete ale imnului Uniunii şi după o foarte scurtă pauză, începe imnul celei de a doua patrii, două patrii – două imnuri, cum altfel, însă de această dată deloc imbecil-entuziast, ci mai degrabă sinistru, morbid, scris într-o tonalitate depresivă, minoră, şi care demarează, surprinzător, printr-un salt melodic descendent intonat de voci bărbăteşti, o prăbuşire şi distrugere definitivă a oricărei încercări de a mai salva ceva din beatitudinea unui vis atât de puţin sovietic şi atât de puţin socialist.

Acel salt melodic provoca la o sinucidere, cu capul înainte prin uşa închisă a balconului direct în întunericul înfrigurat al dimineţii. 

To be continued...




0 comments:

Post a Comment

Subscribe to: Post Comments (Atom)