Territoria

Ziua este de plastic, pe când noaptea este de catifea neagra, fosforescenta, stropita cu pete de „sânge” liliachiu, diseminate aleator pe tot întinsul câmpului unduitor, ca de apa întunecata, al unui întuneric insondabil de adânc. Si apoi – linistea, plina pâna la refuz cu un freamat abia perceptibil al unei sumedenii de muzici, o simultaneitate de „posturi” de radio eterale, emitând continuu doar pentru mine, înghesuite toate într-o „masa sonora” a carei complexitate l-ar face invidios pâna si pe Xenakis. Ader spontan si neconditionat la „blestemul zilei” adus, dureros si spintecator, de Isolda în actul II din drama muzicala Tristan si Isolda, a lui Wagner.
Lumina si întuneric sau, mai precis, crepuscul, zi si noapte, veghe si visare, destinatia ultima a Maestrului si a iubitei lui din romanul lui Bulgakov, care desfiinteaza, iata, tot „maniheismul” schizoid si atât de simplist al unor asemenea juxtapuneri. Si atunci, sa reformulez, nu zi si noapte, ci crepuscul, nu alb si negru, ci infinitatea nuantelor de griuri, nu lumina si întunericul, ci umbrele cu infinitatea lor de stari ale transparentei. Tot atâtea metafore, simboluri, arhetipuri, toate sugestii si analogii, încercari de a media prin tot atâtea imagini ideea noptii ca spatiu al alteritatii si, implicit, a unei alteritati fecunde. În orice caz, nu resimt noaptea drept o „valpurgie”, ca în simfonia Faust, de Liszt, sau ca la Berlioz, în simfonia Fantastica, si nici ca pe o orgie pagâna din opera Tannhäuser, de acelasi Wagner. Nu-mi reprezint noaptea ca pe ceva „vinovat”, ca ceva ascunzând pericole, diverse populatii de creaturi fioroase si, în orice caz, somnul si visele mele nu nasc monstri.

Noaptea este o „mama”, poate mai degraba asa, ca la Vonnegut, o primordialitate la care revin continuu mai ales atunci când simt nevoia de a scrie. Încerc sa înteleg de ce scriu mai ales noaptea si un prim raspuns ar putea fi ca, dupa o anumita ora, îmi simt veghea nocturna ca pe o alta forma de somn, cu o multitudine de scenarii imaginative relevându-se progresiv si precipitându-se în populatii tot mai dense, „înnourându-ma” ca pe un cer înaintea unei furtuni de vara. Sau, poate, nu este altceva decât un recul, o redare spontana si neconditionata de niciun factor exterior a acelei oralitati primordiale (cartile pe care mi le citea mama, sonoritatea vocii ei), care, cândva, demult, mi-a servit drept pod pentru a trece de la copilaria inconstienta direct la singuratatea constienta a individualitatii. Si îmi devine clar ca textul este pentru mine în primul rând sonoritate, muzica unei voci de femeie care mai degraba îmi „cânta” textul, iar sensurile acestuia nu rezida în continutul cuvintelor, cât în sonoritatea lor. Ascultarea textului este ceva mai mult decât adunarea buchisita a cuvintelor în fraze si propozitii, permitând accesul direct la retorica superioara a sensurilor degajate de o comparatie, o metafora, un oximoron, acel nivel de „survolare” semantica a textului fara nicio poticneala de „boabele” cuvintelor si, ulterior, de „înglodarea” în morfologii, sintaxe si alte legi ale diverselor canoane ale vorbirii si scrierii corecte.

Ideea anotimpurilor nu are nimic de a face cu nevoia de a scrie, deoarece mi le reprezint într-o ordine muzicala a lucrurilor, mai degraba ca la Ceaikovski, si nu ca la Vivaldi sau Haydn. Si, din întreg ciclul Anotimpurilor (ciclu de 12 piese pentru pian), am ramas marcat de Noiembrie, audiata în copilarie de pe un disc vechi, apoi August, audiat de nenumarate ori în transmisiunile televizate de la concursul „Ceaikovski”. Traiesc mai acut trecerea între anotimpuri, însotita deseori de angine, gripe, bronsite si alte molime pasagere, usoare, însa atât de enervante. În realitatea textuala nu exista anotimpuri, a caror succesiune o traiesc într-un mod foarte implicat si însasi ideea anotimpului ramâne un atribut al realitatii de „dincoace”, un pretext fertil de a-mi cultiva un panteism personal, care într-un mod evident (pentru mine) salveaza ce mai poate fi salvat din consistenta acestei realitati pe cale de a fi abandonata drept punct de reper.