Nov 11, 2011

6:31 PM - , 2 comments

Ganduri ratacite despre arta greselii (8)

Revin la mine însumi şi mă întreb atunci, de ce o trăsătură primordială a iubirii este iertarea. Ce fel de realitate mai e şi asta unde persistă atâta nevoie de a ierta? Pentru a-i determina pe cei greşiţi să se pedepsească singuri? Ce trebuie să ierte dragostea? Ce trebuie să înţeleagă? Şi apoi să ierte. Ce trebuie să tolereze, să rabde, să înţeleagă şi, tot acolo ajungem în final, să ierte? Deoarece am tot recitit Întâia epistolă către Corinteni. Mai ales al treisprezecelea capitol. Şi mă întreb dacă iubirea există în virtutea unei nevoi iraţionale sau în pofida unei conştiinţe lucide, clare şi simple. Că aşa ceva este imposibil. Sau ridicol. Sau, ceva siropos şi lacrimogen şi de aceea penibil. Doi oameni sărutându-se într-o staţie de metro. Sau tramvai. Indiferent. O idee. Singura valabilă şi corectă.

Să fie atunci iubirea o greşeală, o abatere, o deviere periculoasă, un moft, un lux sau un semn al unei ignoranţe asumate? Şi mai rău, suntem "greşiţi" atunci când eşuăm într-o relaţie? A fost îndrăgostirea o eroare, iar entuziasmul unul fals? Deoarece aşa ne simţim după ce eşuăm. Greşiţi. Am deviat de la propria integritate atunci când am acceptat o străină/un străin în calitatea exclusivă acordată spontan de iubită/iubit? Sau, poate, greşim cu toţii acceptând, din nou şi nou, să acordăm exclusivitate unor noi şi noi oameni, transformându-ne vieţile într-o bandă rulantă şi ocupându-ne de căutarea acelei specii unice, singura potrivită cu ceea de ce avem nevoie? Pragmatismul este implicit. Dragostea este o nevoie. Sau, poate-i "ca o râie", cum bine o spune chiar Hanno Hoffer. Încă nu mi-am dat seama.

Ne angajăm într-o activitate de triere şi selectare a unui ideal acceptabil, după criterii niciodată clarificate până la capăt? Şi elaborăm, febril, criteriile pe parcursul a mai multor eşecuri? Tot regretând că încă nu ne-am încheiat a inventa teoria înarmaţi cu care am reuşi să-l prindem, până la urmă, pe partenerul perfect potrivit şi compatibil. Fantasma deziderativă perfectă. Cu care ne-am trăi visul aievea. Unul complet şi fără riscul de a naufragia în recifurile blazării, platitudinii, monotoniei şi plictisului unei existenţe banale, ordinare şi lipsită de orice romantism. Aşa cum ni se şi întâmplă tuturor. În fapt, şi aici resimt din nou "crampele" unei revelaţii înspăimântătoare, ne jucăm de-a inventarea acelui ideal, pentru ca mai apoi să-l testăm, sistematic, pe fiecare candidat cu "călcâiele aprinse" sau după care ne "înflăcărăm". Iar rezultatele, în mod uzual, ni-i prezintă şi, implicit, ne prezintă drept nimic altceva decât o sumă de greşeli de evaluare, incoerenţă decizională, erori de "calcul", confuzie comportamentală, nepotrivire de caractere (eufemismul universal), toate acestea fiind însoţite de regrete, frustrare, nemulţumire, deziluzie, încrâncenare şi tot restul de patologii implicite unui astfel de context. 

Iar la mijloc stă, nici mai mult, nici mai puţin, decât iubirea însăşi. Sau ceva care până la urmă se dovedeşte a fi chiar contrariul sentimentului iniţial. Îmi răspund, iubirea poate ierta greşeala. Şi poate transforma diferenţa. Dragostea inversează polii şi atunci devine posibil ca diferenţa să atragă în loc să respingă sau să sperie. Deoarece dragostea niciodată nu lasă timp şi este mărturisită unor oameni, practic, necunoscuţi. Mai întâi te îndrăgosteşti şi doar apoi începi să cunoşti.

2 comments:

Subscribe to: Post Comments (Atom)