Nov 7, 2011

8:24 PM - , No comments

Despre eternitatea încăpăţânată, unchiul lui Hamlet şi inima de hârtie a doctorului Jivago (5)

     Am un IQ de brusture prăfuit la margine de drum. Parcă îmi mai creşte puţin atunci cînd mai trece câte o capră şi mi-l mai irigă cu câteva jeturi de urină fierbinte. Mai trece un an şi din nou vine treizeci şi unu decembrie. Urmat de întâi ianuarie. Implacabil. Ca la armată. Sau ca într-o închisoare. Unde, culmea, calendarele sunt interzise. Ca să-i deruteze cât mai mult pe deţinuţi. Să-i împingă mai aproape spre Nirvana. Că aşa-i mai simplu să le speli creierii. Tăind copaci şi săpând canale. Şi oamenii scrijelesc pe pereţii igrasiaţi tot felul de beţigaşe, deoarece continuu le trebuie să măsoare ceva. Deşi, mă gândesc că şi asta-i o oligofrenie, deoarece mult mai corect ar fi să numărăm timpul după şirul de zile cuprinse într-o rotaţie a Pământului în jurul Soarelui. Altfel spus, ca la închisoare. Câte un beţişor pentru câte o zi. Cum o făceam la armată.

Număram invers începând cu şapte sute patruzeci şi nouă. Exact câte zile am stat acolo. Fără anotimpuri. Fără succesiunea lunilor şi săptămânilor. Deşi, din şase-n şase luni îţi sălta statutul. Era ca o promovare semestrială. Tot aşa şi la închisoare. Spre exemplu, dacă ai primit cinci ani de detenţie, atunci procedezi la o numărătoare inversă începând cu impresionanta cifră de o mie opt sute douăzeci şi cinci de zile. Minus nopţile, deoarece se doarme, iar somnul îl putem considera drept o evadare convenţională. Eventual, păstrăm ciclul celor doisprezece luni şi atunci de ce nu o sută cincisprezece martie sau o sută şaptezecişicinci iunie? Chiar dacă, mă întreb, care-i diferenţa specifică între treizeci iunie şi întâi iulie? Cred că niciuna.

Mă uit din nou la ceas. Este ora 17.126. Doamne Sfinte! Cred ca se întâmplă ceva, deoarece mi-am pus deşteptătorul la 18.00 fix. Iar ceasul a luat-o razna. Sau m-am pomenit într-o realitate unde există doar o singură oră. Ora 17. Şi cum şirul numeric este infinit, înţeleg că ora 18 nu va mai veni niciodată. Eternitatea se dovedeşte a fi una încăpăţânată. Minutele se vor tot aduna la nesfârşit fără a mai fi secţionate în rafale a câte şaizeci. Două încărcătoare de Kalaşnikov. În luptă unitatea de măsură este treizeci. Numărul de gloanţe dintr-un încărcător. Fiecare cu unităţile lui. Deşi mă întreb care ar fi legătura între minutele dintr-o oră şi numărul minim obligatoriu la gloanţe la un AKM. Aceeaşi cifră. Şaizeci. Cred că ceasul a adormit împreună cu mine. S-a abandonat eternităţii îndărătnice a somnului meu. A adormit pur şi simplu că s-a săturat să tot stea de şase şi să mă asculte sforăind sau vorbind în somn sau, şi mai rău, scrâşnind îngrozitor din dinţi. Parcă mă şi aştept ca la trezire să mă verifice în gură după dinţi lipsă. Cred că înnebunesc. Nu, mai precis, cred că dorm. Ceea ce, în fapt, nu constituie o prea mare diferenţă.

Şi dacă numerotăm zilele, atunci cu nopţile cum rămâne? Le lăsăm aşa, nenumerotate? Uneori mă enervează prefăcătoria asta, deoarece în fiecare săptămână, în fapt, încercăm să mimăm truda lui Dumnezeu, adică, primele pagini din Biblie (ceea ce nici până în prezent nu ştiu dacă nu ar fi unul şi acelaşi lucru), însă fără a şti cu precizie ce şi în care zi a fost creat de către spiritul proletar al Creatorului. Adică, el ne-a creat după formula şase plus unu. Aşa am existat într-un trecut comunist, cu sâmbăta ca zi lucrătoare. Comunistii il copiau pe Dumnezeul evreilor, insa ii inchideau bisericile pentru ca masele sa nu-si da seama de plagiat. În prezent trăim după o schemă ceva mai tolerantă. Adică, una mai puţin stahanovistă, cinci plus doi, adică, obosim mai repede şi ne trebuie mai multe zile de odihnă decăt Celui de Sus. Sau să-mi inventez una proprie şi personală? Deşi, dacă mă gândesc bine, eu exist după principiul zero plus şapte. Cred că am trudit suficient într-o viaţă anterioară.

0 comments:

Post a Comment

Subscribe to: Post Comments (Atom)