Ganduri in timpul ploii (5)
Adorm repede, mă trezesc greu. Atunci când îmi trăiau autorii, frecventam înmormântările pentru a mă pregăti să fac faţă la ceea ce ar fi mai rău. Şi ce ar putea fi mai rău în viaţa asta decât să-ţi moară părinţii. Amândoi. Şi nici măcar simultan, ci pe rând. Şi atunci când mi-au murit m-a surprins şi m-a durut. Acum am tot timpul să-mi exersez propria plecare. Şi să am grijă că după ce voi pleca, să rămână cineva cui i-ar păsa măcar atât de mine încât să mă şi îngroape într-un mod respectabil. Până atunci, însă, exersez. Şi fac asta în fiecare seară, iar dimineaţa îmi revin din somn de parcă aş fi leşinat într-un mormânt proaspăt săpat şi îngropat acolo din greşeală, a doua zi dimineaţa trebuie să fac un duş pentru a mă spăla de noroi, frunze uscate şi viermi. Şi de fiecare dată, atunci când mă trezesc am aceeaşi surpriză, ca o zi de naştere de trei sute şaizecişicinci de ori pe an, că mai am o zi. Iar asta înseamnă că undeva la un "swiss credit" ceresc cineva mă iubeşte şi mi-l tot prelungeşte, însă continuând să-mi rămână necunoscut, exact ca protectoarea lui Ceaikovski, baronesa von Mekk, iar eu mă întreb cam la ce cifră s-ar ridica suma datoriei?
Îmi trăiesc neînceputa-mi viaţă ca pe un credit acordat din greşeală şi încă încerc să-mi dau seama cu ce l-am meritat. Sau ce aş putea face cu el. Şi cum nici imaginaţia şi nici memoria nu prea mă ajută, încerc să fiu mimetic. Din această cauză sunt atent la cei din jur. Însă am îneles că trebuie s-o fac fără ca ceilalţi să-şi dea seama. Deoarece altminteri începe tot tăvălugul denumit în mod eronat comunicare, relaţii, afecţiune şi multe-multe alte etichete nu mai puţin eronate. Şi cum nu este posibil să cer cu împrumut viaţa cuiva, încerc măcar să împrumut atributlee care s-ar putea potrivi într-un fel sau altul cu ceea ce încerc să-mi imaginez că ar trebui să fie aparenţa unui om viu. Unii, inclusiv propriul meu frate, mă consideră un aiurit inadaptabil, cu capul în nori şi fără nici o şansă de acces la realitatea pragmatica. La sensurile imediate ale unei existenţe cotidiene. Îl contrariază că eu am nevoie de "ocolişuri".
Că nu pot recepta faptele la modul crud şi resimt nevoia continuă de a media metaforic orice mi se întâmplă. Am nevoie de un text însoţitor şi, poate, explicativ deopotrivă. Ca o subtitrare la un film într-o limbă străină. Continuu. Fără nici o pauză. Şi nu resimt nevoia de a explica nimănui că nici eu nu înţeleg de ce am această nevoie, deoarece pentru mine este ceva vital. Să recuperez cât mai mult din cât intuiesc a fi existat acolo, în simpla mea viaţă de zi cu zi. Dincolo de limitele uzuale ale imaginării. Deoarece simt că întotdeauna există un excedent de sensuri pe care definiţia pragmatică a vieţii îl ignoră. Deoarece este mult prea restrânsă şi restrictivă. Iar sensurile îi scapă pur şi simplu, deoarece ele pot fi "prinse" doar printr-un alt fel de definiţii. Mult mai primitoare, diversificate şi orientate înspre alte mulţimi de trebuinţe. Iar eu am nevoie de acele sensuri. Şi chiar mai mult, de toate sensurile. De oricâte voi fi în stare să recuperez.
Şi atunci mă întreb la ce bun o definiţie căreia îi scapă majoritatea sensurilor incluse drept implicite într-o simplă existenţă de zi cu zi. Spre exemplu, un "traseu" existenţial de dimineaţa până seara. Cum arată un "arbore" cuprinzând totalitatea implicaţiilor faptelor, atitudinilor, gândurilor sau sentimentelor trăite în douăzeci şi patru de ore? Pe durata unei singure zile. Incluzând şi dormitul, dar şi visele. Ca o bonificaţie. Însă cum rămâne atunci cu densitatea unei săptămâni? Sau, mă întreb, câte se pierd pe durata unei luni? Sau a unui an? Problema mea, cred, constă în simplul fapt că nu pot admite ca acceptând definiţia pragmatică a propriei mele vieţi şi conformându-mă cu ea să trăiesc cu ideea constantă de a pierde, zi de zi, o sumă de sensuri care mi-ar putea fi utile sau necesare. Şi toate astea din cauză că există o definiţie a vieţii care mă obligă să consider drept esenţiale competiţia, profitul, superioritatea, satisfacţia, beneficiile şi, evident, ascensiunea drept singurele criterii acceptabile.
Să revin la propriul meu frate. Şi la faptul că definiţia lui n-am înţeles-o şi nu o înţeleg nici în prezent. Deoarece întotdeauna este vorba despre conformarea cu definiţiile altora. Şi ce mă fac dacă nu simt nevoia să-mi elaborez una proprie? Şi chiar dacă găsesc stupid ceea ce crede el despre mine, îi dau dreptate, însă din cu totul alte motive, mult mai simple şi mult mai puţin ridicole. Pur şi simplu încerc să-mi găsesc o viaţa ca o haină potrivită, pe măsura mea. Una cu care m-aş identifica până la contopire. Un fel de "piele-haină". Şi nu ştiu dacă este sau nu vina mea că încă nu am reuşit să mi-o găsesc. Poate că este vorba despre o mărime inexistentă, un fel de "XXXXL" sau, poate, nu caut unde trebuie. Sau încă nu am întâlnit pe cineva care mi-ar indica locul potrivit.
În acelaşi sens, mă gândesc şi dacă mai există din ăştia ca mine, care şi ei, ca şi mine, caută să şi-l găseasca. Şi încerc să mă împac cu gândul că ceea ce pentru majoritatea oamenilor este o consecinţă firească şi spontană a faptului că ei pur şi simplu trăiesc, eu reuşesc să obţin, însă dintr-o cauză cu totul diferită şi anume, implicându-mi toată imaginaţia pentru a-mi inventa o idee sau o imagine a propriei mele vieţi. Deoarece am nevoie de aşa ceva. Şi în nici un caz nu-mi pare a fi vorba despre o complicaţie. Probabil, doar aşa reuşesc să trăiesc senzaţia faptului că am o viaţă. Adunând-o ca pe un puzzle şi cultivându-mi în taină mândria de a mă pricepe măcar la atâta lucru. Poate că asta ar fi condiţia creditului care îmi asigură încă şi încă o dimineaţă. Să inventez continuu noi şi noi scenarii, evident fictive, însă cu aceeaşi speranţă că la un moment dat, măcar unul dintre ele s-ar putea împlini. Şi atunci? Mă întreb ce se va întâmpla atunci şi ce va fi diferit? Nu pot să ştiu, însă am convinerea că în nici un caz nu voi porni o cruciadă pentru recuperarea mormântului sfânt al propriei şi atât de imposibilei mele "vieţi netrăite".
mai sunt Oleg. si am impresia ca devin tot mai multi si mai multi. dar nu stiu daca asta multumeste sau ajuta la ceva.
ReplyDeletede fapt, ma gandesc ca aceasta "piele-haina" despre care vorbesti este sinele. si poate ca noi cautam prea mult? poate ca acceptarea propriei vieti, asa cum este ar permite eliberarea. si lipsa de exersare. un gen de plecare,a priori pregatita.
angela
De acord, Angela. Insa nu este vorba despre ceva autoimpus din motive, iata, "intelectuale" sau alt fel de "cautari" (de sine, de Dumnezeu etc.). Este ca o nevoie care se releva si nu poti face nimic. Pur si simplu te conformezi acestei nevoie constante de autointerpretare. De cand ma tin minte am fost asa. Ca o "stropitoare" stricata pur si simplu imprastiam continuu acest excedent de sensuri si in acelasi timp cautam sa le realizez, sa le primenesc, sa le realizez intr-un fel sau altul. Percep aceasta stare de lucruri drept un abuz, o auto-hermeneutica abuziva, auto-cotropitoare sau -invadatoare, indiferent. Si atunci, generez interpretari pentru lucruri irationale. Si atunci, ar trebui, poate, ca si aceasta auto-interpretare sa fie la fel de irationala ca si "obiectul" interpretat :))
ReplyDeleteMai rau decat sa-ti moara parintii e sa-ti mori tu insuti si sa nu te poti invia. Sa te porti toata existenta in spate, ca pe un mort, sa ramâi surd la orice chemare a vietii. Facem tot timpul exercitii de imblanzire a mortii, dar e zadarnic.
ReplyDeleteProbabil reusesc s-o imblanzeasca numai cei care dau nas in nas cu ea la coltul strazii si descopera ca, de fapt, moartea nu e chiar atat de rea pe cat ni se pare.
Semneaza un alt Oleg(a), la fel de inadaptat(a).