Despre placerea si rutina scrisului (6)
6. Ati fost tentat vreodata sa renuntati temporar sau chiar definitiv la scris?
6. „Voi ramâne un barbar anonim sedus de alchimia tandra a distilarii textuale”
Odata savârsit „pacatul” unei scrieri încheiate, nu cred ca mai este posibil asa ceva. Despre renuntare definitiva nici nu poate fi vorba, deoarece scrisul devine mod de viata, iar realitatea – o matrita vie, un pretext si o analogie extrem de ofertanta pentru realitatea de alt ordin care este textul. Într-un prim moment, seductia scrisului a însemnat pentru mine trairea foarte acuta a alteritatii pe care o degaja imaginea propriului text tiparit. Nici pâna în prezent nu înteleg natura acestui efect. Seductia, însa, îsi face efectele si, într-un fel, scriu pentru a trai acele secunde, putine, în care imaginea tipariturii ma absoarbe în întregime.
Înainte de asta, însa, asteptarea, una înfrigurata, plina de nerabdare, de imposibilitatea de a face altceva în afara anticiparii acelui moment în care îmi voi vedea textul într-o pagina de ziar, de carte, pe un sit de Internet. Poate ca sunt un primitiv, animist, pentru care scrisul, scrierea, imaginea unei pagini tiparite, chiar tiparitura în sine reprezinta un fel de sacralitate, atâta timp cât îi simt o anume putere, similara cu cea a muzicii, de a da suflet, un alt suflet, lucrurilor în aparenta compromise, care si l-au pierdut într-un mod, aparent, ireversibil. Poate ca sunt un pagân cu nostalgia vârstelor hesiodiene, iar textul este numai bun pentru a scoate lucrurile de sub dictatura timpului sau, poate, nici asta, ci pur si simplu pentru a ma transpune acolo, în spatiul nostalgiei mele, sau pentru a ma plasa într-un spatiu în care timpul nu mai are nicio importanta, acolo unde lucrurile nu mor. Poate ca sunt un barbar pentru care semnul, cuvântul, textul îsi exercita magia unor lucruri înzestrate cu putere, una superioara fata de cea detinuta de semnele sau sensurile-obiecte, iar scrierea unui text ramâne pentru mine ceva asemanator cu oficierea unui ritual de eliberare, de transferare într-o realitate fecunda.Pâna la urma, cred, magia rezida în simplul fapt ca eu, un suport pasiv pe care realitatea îsi depoziteaza sensurile, un purtator al însemnelor destinale de care nici macar nu voi deveni vreodata constient, ajung sa fiu capabil sa conturez o realitate pe care o semnific eu însumi si a carei alteritate superioara nu pot sa nu o recunosc. Mi-a luat destul timp sa înteleg ca nu orice „încape” în realitatea textuala, precum si simplul fapt ca în text lucrurile devin incomparabil mai grele si consistente, capatând o inimaginabila energie potentiala. Devin semnificative cele mai banale lucruri, Akakii Akakievici cu celebra lui manta, din care iese întreaga literatura rusa sau Netocika Nezvanova, împreuna cu Sonia Marmeladova, si pâna la entitati de o greutate absolut „demonica”, precum Svidrigailov, Ivan-Dmitrii-Aliosa sau, paradoxal, „idiotul” de Mâskin.
Perplexitatea în fata miracolului pe care o are puterea textului de a înnobila vulgaritatea sau, altfel, de a-i releva resorturile ascunse, „pânza freatica” de o insondabila consistenta pe care se sustin lucrurile în aparenta banale, ma motiveaza sa citesc în continuare din Nicolae Breban, din Andrei Bitov sau Victor Astafiev. Si departe de mine toate constructiile astea, romantice, deja demult devenite tot atâtia referenti pentru superficialitate, daca nu si pentru vulgaritate, despre „fuga de...” sau „fuga din...” sine sau din realitate. Arta si scrisul – drept pretexte si „vehicule” de evadare dintr-o realitate nefericita. Banale mi se par a fi si ideile legate de tot felul de crize, revolte sau chiar revolutii artistice sau estetice, traite asumat, implicat, la limita fetisizarii, dar si a unei demagogii isterice, parade ale puerilitatii, populism si „bâtâiala lipicioasa” (vorba lui Patapievici), ale unei bravade mai degraba infantile (Marinetti, Tzara, Dali). Nici claustrarea în „fortarete” sau chiar „munti” (vrajiti sau nu) textuali nu am ajuns s-o înteleg si nici s-o apreciez într-o masura corespunzatoare, nici „jocurile cu margele” (de sticla sau chihlimbar), nici ratacirea pe „fluvii” textuale (mi-e suficient si un „pârâu”, precum germanul Bach), nici cochetariile cu diverse „brand”-uri intelectuale de ultima ora (neo-, post- sau chiar trans-).
Nu detin nici performanta de a folosi abilitatea scrisului pentru a deveni „trandy”, niciodata nu as putea deveni propriul meu „peste” si, cât voi trai, voi ramâne un barbar anonim sedus într-un mod ireversibil de alchimia delicata si tandra a distilarii textuale, însa fara intentia, în mod evident plebee, de a dobândi vreodata „apa grea” a gloriei si nemuririi.
Noiembrie 2007
0 comments:
Post a Comment