Ganduri ratacite despre arta greselii (10)
Ea nu cunoaşte teroarea condiţiilor impuse, precum şi absurdul listelor cu defecte. Ea nu cunoaşte condiţionalul, deoarece este o analfabetă pentru care singurul timp existent este prezentul. Gramatica nu ar fi putut fi inventată de către cei îndrăgostiţi. Alţii au fost chemaţi s-o facă. Iar îndrăgostiţii sunt nişte agramaţi. Şi apatrizi. Şi în egală măsură ignoranţi. Evadând oricărei definiţii. Deoarece nu le pasă. Deloc. Deoarece doar aşa se poate trăi în realitatea iertătoare în care încă mă mai încăpăţânez să exist. Un territoriu în care iubirea nu reprezintă doar un coeficient al interacţiunii relaţionale, ci poate ceva incomensurabil mai mult. Iar dintre toate ipotezele posibile, şi nu neapărat verosimile la o primă vedere, aleg a compara dragostea cu un mod de viaţă. Cu o lume şi, chiar mai simplu, cu un territoriu.
Este un territoriu doar al meu şi în care îi pot recunoaşte drept ai mei pe oameni aparent foarte diferiţi de mine, dacă nu şi străini. Le recunosc territoriile ca fiindu-mi familiare, deoarece ei mă ajută să mi le amintesc. Şi pătrund în aceste territorii aparent necunoscute cu toată încrederea, deoarece au fost create şi pentru mine, tot astfel cum şi eu însumi mi-am creat-o pe a mea pentru a o oferi celorlalţi. Tuturor. Oricâţi ar dori s-o viziteze. Şi chiar să şi-o însuşească. Şi le recunosc, aceste terra australis incognita, chiar dacă habar nu aveam că acestea ar fi putut exista vreodată. Îi pot privi şi vedea, pe ei, autorii, în calitatea lor de divinităţi ale propriilor ţinuturi în toată frumuseţea şi perfecţiunea lor. Una de fiecare dată diferită, una particulară şi din acest motiv, atât de dragă. Sunt teritoriile care suntem noi înşine, populându-ni-le, conştient sau nu, după cum reuşim s-o facem.
Mă gândesc din când în când la un cu totul alt teritoriu. Îmi mai pot aminti o ţară dispărută demult, chiar dacă mă trezesc câteodată cu paşaportul acesteia în mână. Biletul de ieşire. Că bilete de intrare pot avea doar în cinematografe şi filarmonici, muzee sau expoziţii. Şi mă uit la biletul meu roşu de ieşire pe care scrie "CCCP". Şi mă simt contrariat şi singur. Un cetăţean fără ţară. Ar trebui, poate, să mă simt incomplet. Sau, deja, greşit. Paşaportul îl mai am, însă ţara deja nu mai există. Nici viaţa pe care am petrecut-o acolo. Şi nici oamenii pe care i-am lăsat într-o ţară dispărută şi care au dispărut şi ei împreună cu ea. O ţară greşită care a dispărut din cauza teoriei eronate care a făcut-o posibilă. Exact ca şi Holocaustul dinozaurilor întâmplat din cauza unui meteorit rătăcit. Să fie ăsta un motiv pentru care mi-am scris propria "Territorie"? Cine ştie?
Ţara deja demult nu mai există, însă mai am sentimentele pe care le simt pentru timpul când ea încă mai era. Precum şi sentimentele pe care le mai am pentru oameni pe care ştiu că nu-i voi mai revedea niciodată. Însă la fel de bine ştiu că nu aş putea trăi în continuare fără prezenţa lor. Deoarece simt nevoia de a le ierta absenţa. De a le găsi circumstanţe atenuante. De a-i fi iertat pentru că m-au abandonat. Că aşa îmi place să-i tachinez în mintea mea, regăsindu-i pe toţi acolo. Atât de vii, atât de reali şi, în egală măsură, indispensabili. Despre realitatea iertătoare am încercat să scriu în propria mea "Territorie", însă de fiecare dată când o citesc parcă resimt şi mai acut sensul sincretic al nostalgiei. Care este muzica. Sau, poate, dragostea. Şi în egală măsură ceea ce eu numesc a fi realitatea iertătoare a existenţei mele.
Konetz filma
Mă gândesc din când în când la un cu totul alt teritoriu. Îmi mai pot aminti o ţară dispărută demult, chiar dacă mă trezesc câteodată cu paşaportul acesteia în mână. Biletul de ieşire. Că bilete de intrare pot avea doar în cinematografe şi filarmonici, muzee sau expoziţii. Şi mă uit la biletul meu roşu de ieşire pe care scrie "CCCP". Şi mă simt contrariat şi singur. Un cetăţean fără ţară. Ar trebui, poate, să mă simt incomplet. Sau, deja, greşit. Paşaportul îl mai am, însă ţara deja nu mai există. Nici viaţa pe care am petrecut-o acolo. Şi nici oamenii pe care i-am lăsat într-o ţară dispărută şi care au dispărut şi ei împreună cu ea. O ţară greşită care a dispărut din cauza teoriei eronate care a făcut-o posibilă. Exact ca şi Holocaustul dinozaurilor întâmplat din cauza unui meteorit rătăcit. Să fie ăsta un motiv pentru care mi-am scris propria "Territorie"? Cine ştie?
Ţara deja demult nu mai există, însă mai am sentimentele pe care le simt pentru timpul când ea încă mai era. Precum şi sentimentele pe care le mai am pentru oameni pe care ştiu că nu-i voi mai revedea niciodată. Însă la fel de bine ştiu că nu aş putea trăi în continuare fără prezenţa lor. Deoarece simt nevoia de a le ierta absenţa. De a le găsi circumstanţe atenuante. De a-i fi iertat pentru că m-au abandonat. Că aşa îmi place să-i tachinez în mintea mea, regăsindu-i pe toţi acolo. Atât de vii, atât de reali şi, în egală măsură, indispensabili. Despre realitatea iertătoare am încercat să scriu în propria mea "Territorie", însă de fiecare dată când o citesc parcă resimt şi mai acut sensul sincretic al nostalgiei. Care este muzica. Sau, poate, dragostea. Şi în egală măsură ceea ce eu numesc a fi realitatea iertătoare a existenţei mele.
Konetz filma
0 comments:
Post a Comment