Finitudinea falsă şi fatalitatea înşelătoare a muzicii (6)
în interioritatea ei substanţială,
mi se oferă
în două ipostaze.
Prima, manifestată ca şi discontinuitate, ca şi iminenţa, dar şi permanenţa unui inevitabil sfârşit, a unui sfârşit care necesarmente marchează fructificarea unei viziuni particulare.
A doua însă, este semnificată chiar prin însăşi influenţa pe care Muzica o exercită asupra sensibilităţii mele, transfigurând-o înspre o percepţie sensibilă acutizată a realităţii în continuitatea ei expansivă. În acest sens
Muzica îmi dăruieşte continuitatea unei stări de apartenenţă la o realitate permanent deschisă şi astfel accesibilă, o realitate într-o continuă fermentaţie, o realitate continuu erotică. Doar printr-o asemenea viziune pot depăşi fatalismul devastator pe care-l poate exercita Muzica asupra mea prin însăşi faptul finitudii ei. Sunt şi ştiu doar atunci când sensibilitatea îmi devine un continuum care necesită din nou şi din nou o raportare nemijlocită la sonoritatea vie. De abia acum înţeleg unde m-am înşelat şi de ce nu ar trebui să-mi mai fie frică. Deloc. Deoarece resimt nevoia de a transforma titlul, de a schimba locul termenilor, ca şi simbolurile într-o kabbala personală pentru a putea spune lucrurilor pe nume. Pentru că vreau să le rostesc numele lor adevărate. Şi atunci, nu mai pot vorbi despre finitudinea falsă şi fatalitatea înşelătoare a muzicii. Deloc asha ceva, fiindcă de abia aici înţeleg unde am greşit. Înşelătoare nu era fatalitatea, ci chiar finitudinea. Una aparentă şi deloc atât de ameninţătoare. Iar falsă s-a dovedit a fi chiar fatalitatea. Deoarece este vorba despre Finitudinea inselatoare si Fatalitatea falsa a muzicii. Amandoua niste simulacre, dar si praguri de testare a capacitatii noastre de a o vedea in autentica ei "nuditate". Si lucrurile, cred, stau anume asa. Nici mai mult, nici mai puţin, deoarece
muzica nu se sfârşeşte niciodată.
0 comments:
Post a Comment