Nov 10, 2011

10:43 PM - No comments

Despre eternitatea încăpăţânată, unchiul lui Hamlet şi inima de hârtie a doctorului Jivago (6)

     Dar mă întreb ce aş fi în stare să creez măcar asemănător cu despărţirea întunericului de lumină? Eventual să schimb becul ars şi deja prăfuit din veioza de la capul patului. Sau, până atunci, să mai aprind o lumânare, că oricum, ştiu, deja am convingerea foarte solidă, că mâine, stresat de alte şi alte griji, voi uita din nou să cumpăr un bec şi când va veni întunericul, mă voi putea separa de el doar prin limba subţire şi palidă a unei lumânări care mi-a mai rămas de la înmormântarea mamei. Dar şi alea sunt pe terminate. De când ultimele becuri s-au tot spart după nici câteva zile de funcţionare de bune ce erau. Aşa că mă voi chiorî în continuare până am să mă satur şi atunci, dacă nu voi uita, la următorul salar sigur voi cumpăra nu unu, ci chiar vreo zece. Becuri. Pentru a-mi lua de-o grijă. Însă nu pentru mult timp, căci se vor arde fără a sta mult pe gânduri. Stau să judec dacă nu este ceva în neregulă cu mine.


Ar trebui să fie posibil ceva mai mult dacă tot sunt făcut după chipul şi asemănarea. Să separ apa de uscat. Eventual, să închid geamul atunci când afară plouă de parcă şi-a pornit Cel de Sus hidrocentrala. Cu plâmâdirea animalelor şi păsărilor nici nu mă gândesc. Eventual, mai modelez ceva din plastilină, poate ajută la defularea tensiunilor acumulate în ultimii ani de viaţă. Că orice încerc, tot îmi iese ba un pistol, ba o mitralieră. Doar că, uneori mă gândesc cu ce ar fi fost populată lumea dacă prima carte a Bibliei ar fi fost scrisă despre mine. Şi nici vorbă să mă gândesc cum ar arăta ceva creat după chipul şi asemănarea mea. Deşi, făcut după chipul şi asemănarea Lui, ar trebui cel puţin să încerc. O copie după copie. Ca un xerox cât toată lumea asta a noastră, în care cu toţii se trag la xerox, însă nu iese nimic dumnezeiesc. Doar alte copii. Sau alti şi alti copii. Ar trebui să încerc. Să mi-L creez pe el însuşi, un fel de “personal Jesus”, mai golem aşa, de felul lui. Să-i ascund sub limbă un pergament cu citate din propriile cărţi. Însă cred că renunţ. Pot să iau oricare din săptămânile vieţii mele, însă fiecare dintre acestea va fi un exemplu al incoerenţei şi iresponsabilităţii funciare de care dau dovadă de fiecare dată atunci când conştiinţa mă condamnă la o detenţie pe viaţă sau viaţa însăşi este o condamnare (?) la conştiinţă şi ştiu că voi fi dus, sub pază, într-un loc unde calendarele sunt interzise şi oamenii scrijelesc pereţii, gardurile sau orice prind cu ieroglifele lor primitive, dar şi inutile în egală măsură.

După ce mă satur să mă gândesc la Dumnezeu, mă întorc cu gândul la tatăl lui Hamlet. Încerc să-mi amintesc dacă ar trebui să-l răzbun pe al meu. Nu are importanţă pentru ce, doar să-l răzbun ca la carte. Ca în tragedia lui Shakespeare. Însă îmi dau seama că-l cunosc pe Hamlet, împreună cu toate rudele, prietenii şi duşmanii lui, incomparabil mai bine decât l-am cunoscut pe propriul tată. Mi-am mărturisit ignoranţa şi am scris un text despre el şi îl tot recitesc de ani de zile şi constat că imi devine din ce in ce mai familiar. Propriul meu tată. Adică, mă înrudesc cu el tot mai mult. Nu îndeajuns, însă, deoarece pe Martin Iden îl cunosc mult mai bine, că am avut timp să tot recitesc la nesfărşit romanul lui Jack London. Sau pe Rodion Raskolnikov. Sau pe feldmareşalul Manstein, ale cărui memorii le-am recitit timp de ani de zile. Mă irita simplul fapt să cunosc biografia lui Stalin mai bine decât viaţa propriilor bunici. Ajunsesem să mă împrietenesc cu inspectorul Javert din “Mizerabilii” lui Hugo şi i-am regretat nespus sinuciderea. M-am simţit abandonat, exact ca la moartea mamei. De ce a făcut-o, mă întrebam, doar ajunsesem să-l înţeleg atât de bine? Poate din cauză că era exact opusul lui Svidrigailov, teroarea mea din “Crimă şi pedeapsă”.

0 comments:

Post a Comment

Subscribe to: Post Comments (Atom)