Fragment din romanul încă fără titlu (10)
El refuză cu tact autopsia, prin cuvinte simple şi atitudine fermă, apoi semnează actele, toate câte sunt, şi în timp ce îşi scrie, încă şi încă o dată, numele cu tot cu semnătura implicită, resimte un anumit sentiment de satisfacţie. Totul se va întâmpla aşa cum va decide el însuşi. Aşa cum i-ar fi plăcut ei să fie. Asistenta de la ambulanţă îi cere amănunte şi Alexei i le dă, oarecum amplificat de simpla idee de a şti pe de rost datele naşterii şi morţii mamei sale, şi le rosteşte de parcă ar recita o poezie de Marina Ţvetaieva sau de Ana Ahmatova. Le rosteşte ca pe nişte cuvinte-cheie, ca pe o legitimare obligatorie prin care el devine stăpânul vieţii şi morţii ei. La biroul de pompe funebre totul merge ca uns, angajaţii se mişca rapid, hârtiile se completează instataneu şi el alege un sicriu vişiniu, simţind o irezistibilă nevoie să-l probeze parcă pentru a se convinge că este suficient de confortabil pentru corpul deja neînsufleţit al mamei.
Surprinzător este sentimentul ieşirii din joc pe care ţi-l dă moartea. Ultimul martor al naşterii şi copilăriei lui a murit şi nimeni nu mai poate proba faptul că ar fi avut-o vreodată. Oamenii devin surprinzător de atenţi şi, într-un fel, distanţi şi reţinuţi, de parcă dacă ar vorbi mai tare sau ar râde, Alexei s-ar sparge în milioane de cioburi. Suferinţa îl face fragil şi transparent, aproape translucid, dar îl şi plasează acolo de unde înţelege mai bine insuficienţa oricărui cuvânt. Singurul lucru pe care l-a tot aşteptat să se întâmple a fost că în mijlocul slujbei de priveghi ea să se ridice din sicriu şi să anuleze toată procedura, însă preotul îşi face datoria cu atâta entuziasm încât este clar că mama nu se va ridica din morţi, că minuni nu există, decât sărbătorirea celor patruzeci de zile, un parastas şi vizitarea zilnică a mormântului, ca un al doilea servici, însă fără nici un salar. Toţi cei plasaţi în jurul morţii par a fi membrii unei gherile urbane: doctorii de la ambulanţă, preotul, cei de la pompe funebre, groparii, paznicii, iar cimitirul, într-un mod cu totul neaşteptat, se prezintă drept cea mai importantă instituţie în tot acel oraş plin de bănci şi cafenele.
Se discută despre o eventuală incinerare, însă la fel ca şi autopsia, este refuzată cu diplomaţie, iar decizia luată nu este nici combătută, nici comentată. Ea a murit în somn. De atac cerebral. Perna era plină de sânge. A murit în timp ce el dormea. Adormiseră amândoi, însă a doua zi el s-a trezit de unul singur. Singur de tot. Ea a plecat fără a-i fi deranjat somnul şi visele. A plecat parcă s-ar fi furişat pe lângă patul lui, în vârful degetelor, să nu-l sperie cumva. Alexei s-a speriat de abia a doua zi dimineaţa atunci când a intrat în dormitorul ei.
Se simţea făcut dintr-un material transparent si casabil. Şi poate din această cauză atacurile de plâns se declanşau mai ales atunci când mergea cu tramvaiul. Pur şi simplu se spărgea în cioburi pe care nu ar fi fost în stare să le adune la loc şi, în fapt, nici nu era interesat s-o facă. Sau, la fel de probabil, îl apuca plânsul anume acolo unde din cauza scrâşnetului asurzitor în curbe, a vibraţiei zgomotoase şi a zdrăngănitului continuu, nu-l mai putea auzi nimeni.
Se simţea făcut dintr-un material transparent si casabil. Şi poate din această cauză atacurile de plâns se declanşau mai ales atunci când mergea cu tramvaiul. Pur şi simplu se spărgea în cioburi pe care nu ar fi fost în stare să le adune la loc şi, în fapt, nici nu era interesat s-o facă. Sau, la fel de probabil, îl apuca plânsul anume acolo unde din cauza scrâşnetului asurzitor în curbe, a vibraţiei zgomotoase şi a zdrăngănitului continuu, nu-l mai putea auzi nimeni.
Oricare tramvai era pentru el ca un coşciug pe şine şi acolo îi era bine să plângă în voie fără a păţi ruşinea de a fi devenit ţinta unor priviri amuzate sau contrariate de comportamentul lui deplasat. Cornuta electrică îşi târa hoitul cu aceeaşi opinteală disperată şi în unele momente avea senzaţia ca plângea mai degrabă de mila pocitaniei ostenite şi osândite să-şi continue calea chiar şi după ce fusese casată în ţară lui Goethe, în care dreptul la viaţă îi fusese refuzat la modul definitiv. La fel stăteau lucrurile şi cu autobuzele din ţara lui d'Artagnan, dar şi cu troleibuzele autohtone. În ţara lui Iorga, toate parcă îşi căpătau dreptul la o a doua viaţă. Însă fără a fi renăscut. Şi-o continuau în trupul lor deja uzat peste orice limită a acceptabilului. Cu oamenii, însă, nu se întampla la fel. Pentru ei nu existau piese de rezervă, dar nici o altă ţară în care să poată fi trimişi după o eventuală casare. Ca tramvaiele germane, autobuzele franceze sau chiar şi troleibuzele româneşti. Oamenii mureau. Simplu şi definitiv.
To be continued...
0 comments:
Post a Comment