Territoria

Relaţia cu filosofia scrisă în cărţi, deci cu filosofia scrisă a fost un eşec lamentabil. Pur şi simplu nu am reuşit să-mi formez o cultură filosofică citind cărţi de filosofie. Bruma de concepte, citate şi nume de filosofi nu-mi foloseşte şi, cred, nici nu-mi va folosi vreodată la ceva, atâta timp cât filosofie înveţi de la un maestru şi oricum într-un mod peripatetic sau, altfel spus, printr-o transmitere vie. Însă trăind într-o cultură autizată a scrisului, a tipăriturii, a caracterelor, a textului ca imagine şi a comunicării devenită doar un simulacru, cartea sau, mai bine-zis, lecturile, practica vie a cititului au fost o activitate eminamente salvatoare. Mă menţineam în umanitate citind. Mă socializasem doar prin lecturi, iar comunitatea „ascunsă” (în conştiinţa şi imaginaţia mea) şi omni-spaţio/temporală a persoanelor-personajelor-personalităţilor m-a găzduit cu multă empatie şi mi-a oferit un orizont de tipologii care a depăşit în infinite grade „oferta” realităţii obiective nemijlocite şi imediate.
Lecturile „calibrau” conştiinţa, percepţiile, senzaţiile, activându-le la modul propriu şi amplificându-le în articularea lor obiectivă, practică, în nemijlocirea interferenţei întregii „suprafeţe” personale cu realitatea. Cu lecturile era ca şi cu muzica sau ca şi cu visele – căpătam posibilitatea de a avea experienţe aşa-zise fictive – asimilabile doar în limitele unei subiectivităţi absolute şi fără orice posibilitate de a le proba obiectivitatea, mă rog, veridicitatea. Altfel spus, fondul empiric al realităţii obiective conţinea, într-un mod latent, potenţial şi, de fapt, oricând realizabil, o multitudine de posibilităţi experienţiale despre care puteam căpăta cunoştinţă doar în urma unei informări adecvate. Mai mult, aceste experienţe puteau fi diversificate dincolo de acea nemijlocire primară, în situaţia în care raportarea mea la realitate ar fi una de tipul „faţă în faţă”. Nu. Ar fi fost prea puţin. Mă raportam la realitate împreună cu toate identităţile mele pe care le acumulasem experimentând oniric, muzical şi textual o amplificare a admisibilului, a unei potenţialităţi planând într-un „interregn” între virtual şi actual. Exceptam în totalitate secvenţa trecutului, deoarece prin lectură „prezentificam” o stare obiectivă a lucrurilor, chiar şi dacă doar în imaginaţia mea. Realitatea virtualului în prezent, învăluit placentar similar unei seminţe într-un recipient, creştea în mine şi împreună cu mine. Lecturile defineau, configurau şi puneau în relaţie diverse activităţi cotidiene şi nocturne, dacă ar fi să indic doar partea faptică a lucrurilor, contribuind activ la relevarea şi formarea unui spectru destul de larg de stări, pornind de la reacţiile spontane inconştiente. Relevantă însă era nu atât această „developare” a anumitor abilităţi sau tipare comportamentale, rutine procedurale sau ansambluri imaginative. Poate chiar mai mult, lecturile puneau în relaţie „sincretică” şi orientau înspre exteriorul obiectiv, faptic, totalitatea imaginativă, volitivă, senzitivă şi, la limită, chiar biologică a ceea ce eram şi, în continuare, sunt în prezent. Într-un mod insesizabil simţurile erau încadrate în ordinea imaginară a lucrurilor, articulându-se într-un mod oarecum alternativ şi servind mai degrabă imaginaţia decât orientarea şi plasarea în realitate.