Oleg si simpla bucurie de a trai (3)
- ... nu-mi pot imagina cum te simteai, singur, cu parul ei in mana, cu privirea pierduta...
- ... mă simţeam abandonat, ca şi roboţelul din „Artificial Intelligence”... Seara înaintea înmormântării am fost la capelă. Şi-mi tremurau mâinile de emoţii pentru a doua zi. Înmormântarea. Ca înaintea unui examen. Şi-mi tot suna în cap Invenţiunea numărul şase la două voci de Bach. Totul trebuia să fie perfect. Exact ca în acea invenţiune.
- ... am cântat-o la şcoală, pe un pian vechi dintr-un subsol. Eu şi pianul, şi Bach, şi şobolanii chiţcăind prin întuneric. Mă ierţi..., rosteşte Şerban şi bea din bere, iar privirea i se pierde în peisajul urban de după geamul murdar al localului.
- ... îngrozitor...
- Ba deloc. Chiar era mai plăcut să le cânt micilor rozători. Exact ca şi Francisc cu peştii. Da, mai erau şi păianjeni şi undeva mai în adânc picura dintr-o ţeavă spartă. Pic-poc, pic-poc, într-un interval de terţă mică...
- Despre ce vorbeam?
- Despre invenţiunile lui Bach... ba nu, despre emoţiile tale dinaintea înmormântării...
- Da... ce putea să-i pese trupului din sicriu de perfecţiune sau de muzica lui Bach? Credeam că plecase şi m-am înşelat. Ea nu mă abandonase. Nu încă. Ea se transferase în mine. Cu totul. Se privea prin ochii mei şi încerc să-mi imaginez ce impresie îi făcea propriul ei corp în sicriu. Auzea prin urechile mele şi în continuare trăiesc cu toată mintea mea expusă atenţiei ei. Câteodată am senzaţia că mi-o răsfoieşte ca pe o carte. Sau, poate, se uită ca la un film, depănând secvenţele cu naşterea mea sau a fratelui sau cine ştie ce alte momente frumoase... întâlnirea cu tata... vacanţele noastre de vară, atunci când reveneam din România... sau concediile în Crimeea... Câteodată mi se întâmplă să mă simt răsfoit... Uneori mi-i ruşine de ceea ce poate vedea ea acolo... uneori, însă, cred, ar putea fi mulţumită... deşi nu prea des...
Amândoi privesc pe geam şi amândoi nu-şi pot lua ochii de la ceea ce se vede acolo. Iar acolo, adica dincolo de sticlă, în lumea vizibilă chiar şi dintr-un satelit american, trecea într-o splendidă lentoare, ca o fregată englezească şi cu toate pânzele sus, Doamna misterioasă cu umbrela-i albă pe post de velă, cu pălăria albă şi tot restul de mătăsuri fluturând nu mai puţin misterios în vânt. Îşi conducea destinul, dar şi scaunul cu rotile, cu o mână fermă înspre undeva înainte, într-o destinaţie, ca de obicei, doar de ea ştiută, despicând realitatea cu prora ascuţită a celor doi pantofi, albi şi ei, fixati amenintator inspre inainte. Trecerea ei produce un efect mai puternic decât trecerea unei nave transoceanice... O vreme se lasa o liniste vibrand a miracol. Insa nu dureaza mult, deoarece pe Oleg il apuca din nou:
- Şi fosta... Dumnezeule, blonda asta parcă face colecţie...
- Nu, spune Serban, ea, probabil, vrea sa intre in cat mai multe liste de-ale colectionarilor de prin zona. Asa fac unele. Si cred ca n-o deranjeaza ca toate listele astea sunt cu articole expirate... Poate ca asa se si simte, ca o fosta care nu va mai fi de actualitate pentru nimeni... Liste cu foste sau, ha-ha-ha, liste cu fuste, exact ca una pe care o avea Leporello, sluga lui Don Juan... lista cu toate victoriile sexuale ale stapanului lui...din care el ii mai recitea din cand in cand... sa-l mai linga pe orgoliul lui de mascul feroce...
Oleg tace si trage din tigara ca nu stie ce replica s-ar potrivi la o asemenea tirada. Serban isi afiseaza cruzimea, insa o ascunde repede si cu pricepere, privirea revenindu-i asupra lui Oleg.
- Nu trebuie s-o judeci insa..., continua oarecum îngândurat, după care, cu un vizibil regret, îşi stinge ţigara de parcă s-ar despărţi de o următoare iubită. Ştiu, spune, îmi sting fiecare ţigară cu un indescriptibil sentiment de regret. O ţigară o termini definitiv... o ţigară anonimă, de care nu-ţi mai aminti niciodata, exact aşa cum reuşesc să devină şi unele iubite... ca ţigările... nu-ţi poţi aminti nici miros, nici culoarea ochilor şi nici măcar ce sunete scotea când ajungea în călduri.
- N-o judec, continuă Oleg, ... nu am de ce s-o judec, atâta a priceput din tot ceea ce ni s-a întâmplat, în orice caz, pot să mă judec doar pe mine, mai ales pentru greşelile, rateurile şi înfrângerile pe care le suport. Cam atât.
- Amândoi aţi priceput câte ceva care până la urmă nu s-a putut ţine împreună, într-un întreg.
- Da, aşa mi-a şi spus fata asta deşteaptă, decât doi nefericiţi, mai bine patru fericiţi şi nu pot să nu râd de fiecare dată când îmi amintesc.
- Doar o altă moarte, Oleg, nimic mai mult. O altă moarte. O fostă iubită, soţie, whatever. O altă ţigară. Îţi mai cumperi un pachet. Îl desfaci. Îl începi. Îl termini. Îţi cumperi altul.
Şerban îşi aprinde o altă ţigară.
- Ce ciudat ar suna, spune el, scoţând un chiştoc din scrumieră, iată o fostă ţigară. Însă ce-i interesant, chiştocul poate fi o fostă ţigară doar pentru mine şi asta în cazul în care nu am poştălit-o.
Amândoi râd din nou.
- Însă, pentru câtă lume ea este o fostă? Şi pentru câţi alţii va mai fi? Să fii în relaţie cu un om şi să ştii clar că deja eşti o fostă pentru el... chiar dacă relaţia mai continuă... cu cât patos îmi spunea ca sunt eşecul ei cel mai mare... mi-o spunea şi continuam să ne sunăm, să ne întâlnim, să ne iubim... fără nici o limită... Asta mă doare şi nu ştiu de ce... Nu ştiu de ce încă... De asta mi-i frică cel mai mult. Să devin un fost pentru cineva. Ca un chiştoc dintr-o scrumieră. Ca şi cum mi-ar fi expirat garanţia. Şi poate de aia ea va mai trăi în mine încă mult timp. Nu vreau chiştoace în sufletul meu.
- Mai bine zi-mi ce mai face Cassandra, micuţa prinţesă din visele tale de pedofil, rosteşte Şerban cu o gravitate mai mult decât comică şi amândoi încep să râdă din nou. Mai spune-mi despre prinţesa mică pe care ai învăţat-o culorile.
- Mi-am făcut-o cu propria mână”, râde Oleg, şi oricând apar prin zonă copiii mă salută într-un mod extrem de colorat...”.
- Colorat, adică te înjură de mamă şi biserică? Şerban îşi aprinde o altă ţigară,trecând-o spectaculos prin colţul gurii, umezindu-i uşor vârful cu vârful limbii.
- Dumnezeule, Şerban, o faci atât de pornografic...
- Da, Oleg, sunt un păcătos, stiu, o nouă iubire fumigenă de maximum patru minute, care trebuieste onorata cum se cuvine si asta inainte ca ea sa devina o fosta... sau o fusta..., in fine, un chistoc, însă te rog să continui cu Cassandra.
- Unii mă salută cu albastru, alţii cu roşu, însă nimeni nu-şi aminteşte culoarea ierbii. Iar Cassandra, se pare, a repetat lecţia culorilor cu toţi puştii din zonă. Iar copiii, probabil, s-au dus acasă şi şi-au învăţat propriii părinţi care-i culoarea cerului şi focului...
- Iar unii mai deştepţi, au reţinut şi ce culoare are iarba. Îmi mai plăteşti o bere? întreabă Şerban, că parc-aş mai sta, dacă nu ai nicăieri de mers.
- Mai stăm, cum să nu...
Afară se întunecă şi câteodată devine frustrantă dispariţia luminii şi imposibilitatea de a-i încetini împuţinarea. Electricitatea nu ajută la nimic.
- Ce repede trece timpul... şi niciodată nu ţi-am putut vorbi pe săturate... niciodată nu m-am putut iubi pe săturate... niciodată nu m-am putut bucura pe săturate.
- Da, spune Şerban, şi cafeaua e proastă... şi ţigările puturoase... şi localul jegos... şi mutrele astea, care au aparţinut cândva unor fiinţe umane... care au fost iubiţi şi fii, şi taţi pentru cineva... , râde, unele lucruri nu se schimbă niciodată... cel puţin nu aici... nu în spaţiul ăsta.
- Mă întreb dacă suntem aruncaţi în afara timpului sau, poate, asta-i doar o metaforă, o metaforă durdulie pentru a nu spune că suntem aruncaţi la coşul de gunoi... mă simt ca într-un tomberon.
- Şi unde ţi-i bucuria de-a trăi? întreabă Şerban şi zâmbeşte inclusiv şi cu urechile înfipte vârtos în ambele părţi ale capului ras ca de tătar.
Oleg îşi întoarce privirea spre geam, cu paharul de apă minerală la gură. O vede pe ea şi îşi stinge ţigara. Ca de obicei, însoţită. Zâmbindu-i şi făcându-i cu mâna. Cealaltă fumează privind într-o altă direcţie.
- Uite-o... exact acolo... bruneta cu ochi de tibetană...
Deodată se simte ca într-o filială a copilăriei sale. Un spaţiu din care şi-ar fi dorit să nu mai plece niciodată. Ea îl aşteaptă dincolo de geam, în crepuscul şi în bătaia ochilor unui satelit-spion american.
- Ce-mi pasă mie de NASA, rosteşte Oleg, privind direct în ochii nedumiriţi ai lui Şerban, e de-ajuns că le pasă lor de mine. Când vei ieşi de aici, întoarce-ţi faţa spre cer şi fă-le cu mâna. Data viitoare vom vorbi despre lucruri penibile... sau, poate, despre lucruri inaltatoare... iti voi povesti despre abator.
0 comments:
Post a Comment