Tatuajele tatălui meu (9)
Următorul fragment din puzzle mă plasa direct în
miezul acţiunii şi îl înfăţişa pe Sava doborând lampa cu gaz de pe masă şi
aruncându-se la podea. Undeva din întunericul nopţii răsunau împuşcături şi
geamurile explodau în nori de cioburi cu care ploua peste toată familia întinsă
pe jos. O dată cu lăsarea întunericului, Sava devine extrem de preocupat şi
chiar puţin nervos, trăgând cu urechea la cel mai mic sunet din ogradă.
Câteodată reuşeşte să anticipeze tirul răzbunătorilor nocturni, care obişnuiesc
să tragă în geamurile mici ale casei chiar în timp ce întreaga familie ia cina.
Probabil surprinde clinchetul caracteristic produs de scoaterea piedicii de la
armă şi, firesc, doboară lampa de pe masă, strigându-le celorlalţi să cadă la
podea. Tata îşi aminteşte oarecum surâzând anume acest strigăt şi surprinderea
lui atunci când bunicul aruncă o privire speriată spre geam, strigă „La
podea!”, doboară lampa şi cade undeva în lateral, răsturnând şi scaunul.
Ascultam povestea şi vedeam ceva similar cu Vestul Sălbatic, în care oamenii se
împuşcau între ei. Aveam de unde să-mi aleg imaginile, deoarece Moscova
transmitea filme redegiste despre războaiele amerindienilor cu coloniştii sau
cu cavaleriştii lui Custer.
Adevărul îl aflasem mult mai târziu şi mintea îmi şi
oferi un scurtmetraj proaspăt montat despre o zi din viaţa lui Sava Garaz,
bunicul meu. În miez de zi îl văd coborând înspre centrul satului, la primărie,
unde se află sediul administraţiei sovietice. Basarabia trăieşte primele luni
după eliberarea de sub jugul României fasciste şi autorităţile sunt preocupate
de mersul normal al sovietizării. Bunicul merge în voie, fără a se grăbi,
oamenii îl salută, cu respect şi unii chiar cu o vizibilă teamă. Tot satul ştie
ce înseamnă această plimbare a lui Sava până la sediul NKVD-ului, deoarece
anume el este unul dintre responsabilii cu sovietizarea în sat sau, altfel
spus, cu întocmirea listelor pentru deportarea elementelor suspecte şi,
implicit, duşmănoase statului sovietic care erau chiaburii, trădătorii, slugoii
de tot felul, simpatizanţii şi agenţii românilor şi naziştilor.
O populaţie proaspăt eliberată de sub jugul unui regim burghez şi fascist era suspectă de a fi infectată cu virusul sclaviei sau, mai periculos, cu virusul loialităţii faţă de un alt sistem decât cel sovietic, iar elementele infectate trebuiau extirpate cu hotărâre, acţiuni la care Sava participa într-un mod destul de implicat. Plimbarea lui în miez de zi înseamnă camioane în miez de noapte huruind prin satul amuţit de groază. După predarea listelor el revine acasă şi fumează stând întins în patul de sub dud. Aşteaptă cu răbdare căderea întunericului şi din nou porneşte prin sat, însă pe poteci mai lăturalnice, bătând pe la anumite porţi şi vorbind cu gazdele aproape în şoaptă. Apoi pleacă mai departe şi cutreieră huidiţe desfundate până dincolo de miezul nopţii. La un răstimp după plecarea lui, pleacă şi oamenii, părăsindu-şi casele, pe jos sau în căruţe încărcate cu ce mai apuca omul să-şi adune în mare grabă.
Biografia de comunist a lui Sava nu începea însă cu anul eliberării, adică din patruzeci. O păţise pentru convingerile lui chiar din partea românilor, însă nu am putut afla nimic despre detenţiile lui anterioare anului în cauză. Ceea ce nu putu anticipa însă fusese revenirea românilor împreună cu nemţii. Tata îmi povesti despre nesfârşitele coloane motorizate care traversau satul în înaintarea lor înspre est. Nici un neamţ nu mergea pe jos şi toţi se prezentau cât se poate de convinşi de victoria celui de-al treilea Reich. Sava însă fusese închis pentru trădare, pentru colaborarea cu ruşii, pentru deportări, pentru victimele nevinovate din bena camioanelor nocturne, mai pe scurt, din motive suficiente pentru a fi împuşcat chiar în faţa casei împreună cu întreaga familie. La închisoare lucrurile erau ordonate cât se poate de simplu. Exista un teanc de dosare pentru execuţii. În fiecare dimineaţă, funcţionarul român însărcinat cu mersul normal al procedurii lua cât era necesar de deasupra şi titularii acelor mape cu acte erau împuşcaţi.
Dosarele cu nou-sosiţii în închisoare se puneau dedesubt, iar în dimineaţa următoare procedura se repeta. Astfel funcţiona circuitul morţii şi dosarele urcau continuu până la înălţimea necesară pentru ca plutonul de execuţie să fie permanent în lucru. În fiecare săptămână, din ograda casei lui Sava pleca o căruţă cu de toate pentru ca responsabilul cu circuitul să menţină dosarul bunicului într-o submersie optimă pentru supravieţuirea lui, adică să-l împingă tot mai în jos. Asta nu însemna însă că Sava nu era interogat, bătut şi torturat, cu alte cuvinte tratat ca un sabotor şi un element subversiv destinat execuţiei.
Cum a rezistat bunicul şi ce o fi făcut el în închisoare nu mi-a fost prea clar, însă bunica, prin nu ştiu ce minune, a putut să-l scoată din închisoare şi, ascunzându-l sub paie, să-l aducă înapoi acasă. Închisoarea a fost incendiată cu tot cu deţinuţi în aceeaşi noapte, iar vâlvătaia ilumină împrejurimile pe raza a mai mulţi kilometri, deoarece chiar Sava îmi povesti, din colţul gurii, sec şi în puţine cuvinte, imaginea iadului din care reuşise atunci să scape. Îmi aminteam de cuvintele lui privind ceea ce mai rămăsese după incendiul în care murise şi iată, chiar şi cu o întârziere de patruzeci de ani, pentru el povestea se încheiase. Pur şi simplu atunci existase Maria, soţia, care prin iubirea ei îi amânase pedeapsa. Moartea lovi însă atunci când ea deja demult murise şi nu mai avu cine să-l ferească de năpastă.
Un ofiter roman numit Valeanu l-à scos pe
ReplyDeleteSava Garaz din închisoare.
Iata si un feed-back totalmente surprinzator. Draga Anonymous ai putea sa dezvolti?
ReplyDeleteEfim,fiul lui Sava zise:Valeanu:mâine gărzile romane predau paza in mâinile nemtilor,caruta cu documente pleacă împreună cu noi spre vest,e retragere peste tot si vești rele din Est,sa vii după Sava diseară. N.B:carul cu dosare dispăruse.
ReplyDelete