Despre sindromul castrării sau Complotul frizerilor anonimi (1) ~ Territoria

4:25 PM -

Despre sindromul castrării sau Complotul frizerilor anonimi (1)

Traumele celor doi ani de armata le port în mine ca pe o haită de maidanezi înhămaţi la sania memoriei şi mă simt smuls din prezentul uneori chiar plăcut de neutru în fiecare dimineaţă atunci când mă spăl pe faţă, îmi curăţ dinţii sau, mai ales, îmi trec piaptănul prin părul ceva mai lung şi, evident, mai cărunt decât acum vreo treizeci de ani în urmă. Acei doi ani i-am trăit cu calota rasă până la piele. Într-o poză de grup cu tot plutonul de abia dacă îmi regăsesc propria bilă dotată cu doi ochi şi o expresie cam tâmpă a feţei. Patruzeci de bile cu ochi parcă desenaţi cu carioca direct pe câte o bilă de snooker.Proaspăt aduşi cu toţii din Zona fraţilor Strugaţki sau direct din filmul lui Tarkovski. Indiferent de unde. Toţi arătând ca nişte călăuze demente, cu creierii "sidefaţi" şi cu genetica pârlită de prea multe radiaţii extraterestre.

La unii remarc "sindromul craniului aztec" şi globul cranian li se prezintă în fotografie ca un ou de struţ înfipt direct în tulpina gâtului. Snookeriştii sunt, mai toţi, europeni, iar "aztecii" struţoidali - asiatici. Doi turkmeni au ţeasta perfect rotundă, supradimensionată, ca un pepene verde cu două tăieturi de cuţit în locul ochilor. Parcă i-a probat cineva, însă descoperindu-i prea verzi, i-a lăsat să se mai coacă. Adică, să mai trăiască. În rest o masă compactă de bile albe. Uneori şi cu ochi albaştri. Evident, minus bila neagră, că încă nu existau pe atunci africani sovietici cu drept de jurământ sau nu cunoscusem eu vreunul în acele vremuri. Însă râsul general îl stârneau nu ochii, două faruri stinse sau de-a dreptul sparte, ci urechile, excrescenţe atavice, evident inutile, atârnând grotesc de ambele părţi ale bilei, pepenelui sau oului, singurele semne distinctive ale speciei care ne mai rămăsese vizibile. Faţa nu ne mai servea la nimic. Oricând o puteai confunda cu ceafa.

Fără diferenţa coafurii şi culorii deveneam cu toţii fraţi gemeni, copii ai unei singure Patrii-mame comune. Odată cu tăierea părului pierdeam o bună parte a identităţii şi nu o dată eram abordat, evident din greşeală, de către un "geamăn" de-al meu uzbek, marî, lituanian sau turkmen în limba lui, singura diferenţă care ne mai rămăsese. Capul ras ne transforma, până la urmă, în adevăraţi cetăţeni ai unui URSS internaţional, transfrontalier şi cu adevărat omogen. Uneori mă gândeam la sicriile de zinc închise pe care le primeau rudelele cuiva împuşcat prin Afganistan. Şi că era indiferent pe cine puneau acolo, oricum nu i-ar fi recunoscut nici mama, nici iubita. Doar o ţeastă rasă, cu faţa tumefiată, eventual cu urechile şi nasul tăiate sau şi cu ochii scoşi. Un fiu al Patriei-mamă căzut la datorie.

Pierzându-ne părul, ne pierdeam, implicit, şi mamele, şi familiile, şi orice legături de rudenie. Pierzându-ne părul, ne pierdeam în confuzia unei identităţi amplificate într-un mod canceros şi ne-a luat ceva timp până am învăţat să ne-o purtăm. Exact ca după o lungă imobilizare la pat, reînvăţând mişcarea fiecărui deget, membru şi pănâ la deplasarea autonomă. Trăisem revelaţia crudă a faptului că prin pierderea părului deveneam handicapaţi. La ce bun spălarea pe creier, atâta timp cât obţineai aceleaşi efecte printr-o simplă tunsură?

Singurul care nu şi-l pierduse era felcerul unităţii, un caporal de origine marî, care cumula şi funcţia de frizer. Ne rădea ţestele o dată la două luni pe motiv de despăduchere. Însă era urât de către toate cătanele deoarece în fiecare zi băga bromură în enorma cratiţă cu ceai pentru a ne mai cuminţi hormonii rebeli, care în lipsă de femei ne aruncau pe unii în pumnii şi furia celorlalţi. Aşa învăţam mult mai rapid să comunicăm cu noii noştri fraţi, dar şi cu întreaga familie, ciocănindu-ne bilele rase ale capetelor cu bilele pumnilor într-un biliard continuu al dorinţei defulate într-un mod atât de voios şi chiar entuziast.

S-ar putea s-o fi făcut şi din curiozitatea imbecilă de-a mai sparge nişte cutiuţe craniene, deoarece o bătaie arăta dintr-o parte ca o înghesuiala de ouă de găină agitându-se haotic sub ploaia loviturilor încasate. Însă atunci când se mai spărgea câte una, curgea acelaşi sânge, plictisitor de roşu şi puteam citi pe mutrele participanţilor o imensă dezamăgire, soră cu o plictiseală de moarte. De abia în acele momente parcă reuşeam să remarc pe suprafaţa uniformă a feţelor o expresie fugitivă a umanităţii lor reziduale.

Territoria

Aug 10, 2012

Despre sindromul castrării sau Complotul frizerilor anonimi (1)

1 comment: