Oleg şi simplele bucurii ale vieţii (6)
La un moment dat ajung nici să nu îmi mai doresc să cunosc pe cineva deoarece tot acolo voi ajunge şi acelaşi lucru îl voi vedea: un lemn uscat şi mâncat până în măduvă de gândăceii-paraziţi care trudesc fără odihnă săpând la tuneluri şi lăsând în urmă rămăşiţe rumegate de amintiri, trăiri, miracole expirate sau exaltări ofilite şi atunci când privesc înapoi văd şi la mine acelaşi lucru pe care îl văd la toţi ceilalţi... rumeguş, putregai, pulbere fină de lemn măcinat şi... nepătrunsa hieroglifie sau heraldică hieratică a unui palimpest ontomologic încifrat în curburi delicate (de unde indicatoare rutiere în întunecimea unor deluviuni mnemonice înlemnite strat peste strat?), în dansul mişcării oarbe tot înainte muşcând continuu din lemnăria lustruită cu grijă (cum altfel?) a propriei noastre vieţi pe care o purtăm în noi înşine, în mine însumi, devenind trup de arbore ambulant sau depozit de mobilă învechită, numai bun să scrii muzică acolo, în obscuritatea din spatele unui dulap, descoperind un clavecin prăfuit, însă oricând bun pentru încă un ludus tonalis, şi resimţind o durere surdă şi deopotrivă continuă produsă de către lamele maxilarelor neobosite ale proletarilor anonimi înaintând milimetru cu milimetru, clipă de clipă, înspre o ţintă inexistentă, deoarece rozătorii nevăzători nu au nevoie de una. Arheologii chitinoşi nu sapă după ceva anume. Ei pur şi simplu sapă, deoarece acesta le este sensul vieţii. Ei nu caută vestigii, resturi sau nu ştiu ce comori ale vieţii sau personalităţii parazitate, diamante prăpădite în groapa de gunoi a propriei memorii. Ei ne-o afânează, măcelărind-o şi făcând loc pentru alte amintiri, la fel de inutile şi cu nimic mai bune sau mai rele decât standardul uzual pe care fiecare, cred, şi-l cunoaşte suficient de bine şi de la care nu s-ar abate nici sub ameninţarea unei execuţii iminente.
Altfel spus, a cunoaşte înseamnă a accepta entropia sau, mai pe româneşte, a intra până peste cap în tunelurile celuilalt, acceptând la un moment dat, voluntar sau involuntar, o excursie prin subteranele mustind de resturi, fantome, năluci şi arătări de tot felul. Şi nu este un lucru chiar confortabil. Mă întreb, însă, despre verosimilitatea unei alternative şi nu găsesc nici una. Că nu-mi pot imagina pe cineva suficient de puternic pentru a fi capabil să-şi înfrunte singurătatea. Care uneori pare a fi mai rea ca o moarte în toată regula. Deci, mai bine mort decât singur(ă) sau, de ceastălaltă parte, oricare ar fi preţul, mai bine, totuşi, împreună decât mo(a)rt(ă). Mă întreb dacă există cu adevărat o persoană care mi-ar putea dezinstala teama asta pe care o am deja de o bună bucată de vreme de a descoperi în spatele fascinaţiei primelor minute, ore şi chiar şi zile împreună cu cineva devenit, aşa, pur şi simplu, drag, că toate cele absorbite cu atâta nesaţ sunt doar o butaforie, o pânză putrezită întinsă peste o carcasă înjghebată fără prea multă pricepere, doar să ţină până ţine meciul, şi care are menirea de a ţine, la rându-i, locul a ceea ce într-un prim moment părea a fi personalitate, chip, caracter, conştiinţă, perspectivă, volumetrie şi "carnaţie" afectivă, individualitate sau, chiar mai mult, motiv pentru a resimţi acele sentimente unice, adică de unică folosinţă, de fiecare dată de unică folosinţă, care pot fi trăite doar pentru o singură persoană o dată.
Cum ar fi cu cineva care şi-ar trăi prezentul altfel decât doar proiectându-l prin vitraliul frustrărilor acide, niciodată dezafectate până la capăt, consecinţe ale unor greşeli sau ale unor autoamăgiri doar pentru simplu motiv că nu le-ar fi avut sau altfel, dacă le-ar avea, atunci măcar nu s-ar amăgi şi nu le-ar ascunde în speranţa că o nouă relaţie i-ar oferi panaceul universal pentru salvarea trupului sau, mai rău, mântuirea sufletului păcătos şi osândit la continua remuşcare şi imposibilitatea de a mai trăi vreodată satisfacţia simplă a unei bucurii lipsită de groaza unei priviri înapoi, a unei amintiri pârjolitoare, a unui vis strivitor de bucurii considerate a fi definitive şi care în realitate crapă, din nou şi din nou, sub presiunea aceloraşi, întotdeauna aceloraşi, amintiri despre eşecuri, rătăciri, minciuni şi înşelăciuni, despre incapacitatea unei asumări liniştite, limpezi şi calme până şi a celor mai banale, stupide şi infecte conjuncturi, justeţea tâmpă şi laşă deopotrivă a unei constatări sacramentale precum eşecul întotdeauna este partajabil în părţi absolut egale, mai ceva ca la un divorţ, fără nici o negociere, şi singurul lucru drept, onestitatea supremă, este iertarea care, în fapt, se prezintă doar ca o disperată încercare de a ne salva visele de noi şi noi invazii de "hoarde barbare" ale unor amintiri repudiate şi continuu repudiabile, o continuă negociere în propria şi necondiţionata defavoare, iar tot ceea ce urmează este ca întinderea unei pânze noi peste aceeaşi ramă, deja şi ea mâncată de gândăceii-proletari, sabotorii anonimi săpând la tuneluri prin care niciodată nu vom putea evada de noi înşine şi nici de simpla idee ca oricât vom schimba pânza şi oricât de imaculat de albă ar fi aceasta, oricare ar fi pensulele (că am putea picta, cred, până şi cu bidineaua), culorile sau tehnicile adoptate, pictorul întotdeauna rămâne acelaşi şi întotdeauna, prin păienjenişul de fiecare dată (aparent) diferit (pentru că oamenii inteligenţi niciodată nu repetă aceeaşi greşeală) a unei "scheme" relaţionale, a unei proiecţii deziderative sau a unui vis aievea, transpare, surpriza fiind de fiecare dată aceeaşi, acelaşi chip, aceeaşi fizionomie, aceeaşi mutră cunoscută până la lehamite şi silă, vizibilă într-o oglindă indiferent de dimensiune şi, esenţial, fără nici o legătură cu rama care o încadrează. Faţa. Exact aceeaşi. Şi ştiu că nu mă va salva nimeni.
Ştiu că nimeni nu e fără păcat, adică fără orfelinatele bine dosite în propria memorie şi prin care se târăsc, salivând şi rânjind oligofren, propriile amintiri nefericite, repudiate, izgonite şi înropate acolo, departe şi adânc în propria ignoranţă şi uitare, în propria încrâncenare şi ruşine, în pizma fleşcăită a unui surâs strâmb şi atât de inutil, în propria nemernicie păduchioasă şi, poate, în lacrimile tulburi ale unor regrete ipocrite. Adică, propriile greşeli. Propria laşitate. Propria ignoranţă. Şi conştiinţa finală, aşteptând răbdătoare undeva la capăt, adică admirând tăcută falimentul gălăgios şi penibil al încă unei împliniri eşuate. Fără tribunale destinale şi purgatorii înflăcărate. Acolo nu este nimeni. Fiindcă acolo unde ne credeam însoţiţi nu am fost decât doar noi înşine. Singuri-singurei. În rest. Nimeni. Fiindcă oricât mi-aş fi dorit-o, nu am pe cine da vina. Mi-am făcut-o singur, cu propria mână, într-o singurătate aproape deplină, adică una aproximativ incertă şi confuză, dacă nu şi puţin rătăcită, vorba unei foste rătăcite undeva prin apropierea vieţii mele. Ştiu că nu există scăpare, că nu-i cu putinţă eutanasierea propriei memorii, oricât de mult mi-aş dori-o, poate. Şi, cred, ar trebui să recunoaştem cu toţii, uneori ne poate fi greaţă mult peste orice limită de propria micime, că despre asta-i vorba.
Ştiu că nu se poate altfel decât aşa, nefiind posibilă, pentru început o altă stare de lucruri decât o fascinaţie provizorie, ca o amânare a pedepsei, aşa percep eu momentele de fericire, ca o evadare sau ca un chiul ordinar şi atât de plăcut de la eternul plictis al orelor cu prezenţa obligatorie. Însă, de fiecare dată, în spatele acestei exaltări inopinate veghează, ca un vechi prieten pe care-l întâlnim întâmplător într-o gară, aceeaşi hărcă, uneori atât de dragă, a unui eşec ruşinos, penibil, însă în egală măsură izbăvitor pe care, poate, fără a o şti cu tot dinadinsul, l-am aşteptat şi primit cu toată recunoştinţa, chiar dacă şi, uneori, tardivă. Evenimentele, însă, pot fi grăbite prin noi şi noi achiziţii, prin noi şi noi experienţe, atunci când orice e bun pentru a fi aşternut peste usturimea unei arsuri proaspăt dobândite. Tampoane. Analgezice. Relaţii-tampoane şi oameni-analgezici. Calmante umane, precum şi filantropie relaţională. Sau ca şi goana după un vis, după o dorinţă, după o viaţă niciodată realizabilă în limitele unei doleanţe, oricât de intensă ar fi aceasta, sau a unui proiect, însă toate dorite cu atât mai mult aici şi acum. Scenarii. Exerciţii. Culturism deziderativ. Fesierii bombaţi ai nerăbdării. Persoanele ca personaje ale unei psihodrame înscenate, şmecher şi, aparent, cu pricepere, în vederea căştigării unei loterii. Chiar dacă într-o relaţie aparent sunt implicaţi doi actanţi, e normal ca în câştig să fie, până la urmă, unul singur. Vânătoare, capcane, căţei în lesă şi parteneri în cârlig.
Mi-i şi imaginez, un el şi o ea, într-o intersecţie existenţială, măsurându-se din priviri, lacom, avid, cu poftă. Se privesc şi imaginează fără a se gândi însă că amândoi sunt, unul pentru celălalt, nimic altceva decât următoarea persoană care stă la coadă, el la coada oamenilor din viaţa ei şi invers, ea, încă una căreia i-a venit rândul. Două imense cozi care se intersectează la un moment dat şi totul ce le va fi dat să trăiască împreună va fi dislocat de presiunea şi nerăbdarea următorilor care vor intra şi, mai mult sau mai puţin probabil, vor ieşi, urmându-şi calea şi fără a şti încotro se îndreaptă şi ce li se poate întâmpla în continuare. Şi cum arată aia bună despre sintagmele-fantomă, conectorii semantici, care-i cuplează pe oameni ca şi cuvinele într-o propoziţie, conferindu-le iluzia că un enunţ valorează mai mult decât o simplă noţiune. Că prin relaţionare poate fi dobândit un spor, o a treia calitate pe care oamenii separat, un el şi o ea sau aiurea, ar dobândi-o rostind anumite cuvinte şi trăind, conform reţetarului universal, anumite stări de afecţiune. Prietenie. Dragoste. Înrudire. Complicitate. Deoarece abilitatea de a şti cuvinte se confundă deseori cu a le simţi şi, evident, a le trăi sensul. Care ar fi altfel utilitatea poeziei? Şi care ar fi, până la urmă, sensul bucuriei?
Măcar aceasta, de a le fi rostit, lucruri simple şi clare, cu aceeaşi limpezime pe care o resimt oricând ştiu că ceea ce urmează să mi se întâmple mă va aduce ceva mai aproape de locul în care m-aş putea citi şi înţelege în limitele a ceea ce dintotdeauna am considerat a fi intimitatea.
Salut revenirea ta pe blog cu un nou articol. Trebuie sa recunosc ca ele mi-au lipsit chiar dacă sunt un pic pesimiste. Poate mi-a lipsit pesimismul tău.... Într-o lume tot mai pesimistă în care uneori ar trebui să fim iertători, greu de crezut, sper să auzim şi lucruri de bine... Din nou greu de crezut... Al tău prieten Grig
ReplyDeleteGrigore, merci :-)
ReplyDeletecred ca voi revin incet, ca iara ma apuca :-)))
merci de incurajare :-)
Bine ai revenit, Oleg!
ReplyDeleteMultumesc, Talex :)
ReplyDeletesper sa fie intr-un ceas bun