Tatuajele tatalui meu (6) ~ Territoria

10:29 PM -

Tatuajele tatalui meu (6)

Mama nu avea tatuaje. Nu era de conceput aşa ceva în acele vremuri. Avea totuşi un însemn. O cicatrice care îi brăzda obrazul drept. De la ureche până în colţul gurii. Era ca harta unui fluviu cu trei praguri, imprimată direct pe faţă. O observasem de mic copil şi o asimilasem imaginii materne. În comparaţie cu alte femei, cuobrajii netezi, mama mi se părea a fi mult mai frumoasă, distinsă într-un mod special cu un semn care în ochii mei de copil îi amplifica farmecul. Era harta unui itinerar secret, al cărui sens era plasat, citisem într-o carte şi îmi plăcu expresia, undeva în partea întunecată a memoriei mele. Îmi plăcea să cred că secretul fluviului este ascuns chiar în propria mea minte şi undeva în viitor există acel moment în care taina îmi va fi dezvăluită.

Pragurile erau, de fapt, urmele de copci cu care fuseseră prinse cele două margini ale rănii. Albia „râului” de pe obrazul ei se unduia uşor, într-o curbă largă, descendentă, trecând direct în colţul gurii de unde începeau buzele. Pe toată lungimea sa, firul „fluviului” facial se rotunjea abia vizibil, sugerând o iminentă revărsare, iar ambele laturi ale albiei, care parcă despicau obrazul în două teritorii distincte, coborau înspre linia cicatricei, formând o depresiune pe toată distanţa între colţul gurii şi ureche. Nu puteam decide cu claritate direcţia curgerii, însă mi se părea normal ca „Egiptul de Sus” să fie plasat în zona urechii şi, trecând peste al doilea prag, cataracta, râul să se reverse înspre „Egiptul de Jos” care erau buzele.

Ea m-a învăţat cine este tata. Dacă nu existase un tată real, lucru de care mama până la urmă s-a convins oricât de puţin i-ar fi convenit, ea a încercat să-l inventeze. Un bărbat doar al ei, care trebuia să fie un tată doar pentru mine. Însă unul care în fiecare zi îşi impunea să uite tot mai multe lucruri. Ea îmi relata şi descifra conţinuturile lui, într-un mod asemănător cu lecturile cu voce tare pe care mi le făcea în fiecare seară înainte de culcare. Era ca o carte despre tata pe care ea o scria şi o rescria de fiecare dată atunci când o mai întrebam câte ceva despre misteriosul şi negrăitorul meu părinte.

Îi ascultam vocea şi, dacă închideam ochii, îmi puteam imagina că îmi citeşte o carte despre tata, tot de ea scrisă. Şi nu mai avea nicio importanţă dacă imaginea pe care mi-o crea se potrivea sau nu cu realitatea. Mama rămânea singura persoană care cunoştea limba în care era „scris” soţul ei, cel puţin cred că doar ea ştia citi în acea „limbă”. Încercările mele de a o învăţa chiar şi de la ea s-au dovedit a fi un mare eşec.
Eram un primitiv analfabet şi singura metodă valabilă în cazul meu era transmiterea orală. Personalitatea vie a tatălui meu era vocea mamei şi ea mi-l traducea, într-un mod adaptat minţii mele de sălbatic ignorant. Până la urmă însuşeam câte ceva despre tainicul meu părinte, însă o făcusem în limba mamei, singura pe care o puteam recunoaşte.

De abia după mulţi ani am conştientizat că de fapt deţineam o imagine împrumutată. Nu am avut niciodată o imagine proprie asupra lui, una dobândită la modul nemijlocit, dându-i târcoale cu întrebări, înghesuindu-l şi urmărindu-l în retragerea lui precipitată până în bârlogul în care-şi îngropase amintirile. Nu ştiu aproape nimic despre prima jumătate a vieţii lui şi nici mama nu ştia prea multe sau nu ajunsese să-mi povestească. Ea îmi relata un fel de mitologie fragmentară compusă din tot felul de mărturii colaterale de-ale unor rude, date şi evenimente fără niciun conţinut subiectiv, ca într-un certificat de naştere, iar informaţiile se dovedeau oarecum insignifiante, deoarece bucăţile nu se potriveau, oricum le întorceam.

Erau fragmente disparate ale unor amintiri care de fiecare dată relatau ceva diferit, încât aveam senzaţia că era vorba despre oameni diferiţi, de parcă ar fi existat un album cu fotografii ale tatei, însă pe fiecare pagină găseam tot alte şi alte chipuri, şi nici măcar unul cunoscut, şi nici măcar o singură imagine cu chipul lui. Adunasem toate pozele care îl reprezentau şi a fost incitant să observ cum numărul lor creştea odată cu îndepărtarea de acea misterioasă tinereţe. La un moment dat apăruse suspiciunea că îşi nimicise intenţionat imaginile din acea perioadă, deşi nu cred că a făcut aşa ceva în realitate. Nu cred că vroia să ascundă ceva şi mult mai probabilă era ipoteza că pur şi simplu şi-a dorit să uite ceva anume.

Territoria

May 8, 2012

Tatuajele tatalui meu (6)

2 comments: