Gânduri în timpul ploii (12)
Visez că mă plimb
printre oameni care dorm. Şi trăiesc un sentiment liniştit de securitate. Nu mi
se poate întâmpla nimic atâta timp cât toată lumea doarme. Deoarece în somn
toţi arată altfel, transfiguraţi, lepădaţi de măştile uitate la porţile
visului. Emană linişte şi intimitate, pe care fără a o şti le împărtăşesc doar
cu mine. Mă trezesc în realitatea lor şi am acces acolo atâta timp cât ei cu
toţii sunt adormiţi. Poate că asta-i condiţia accesului. Sau, poate, o alta. Niciodată
nu am întâlnit pe nimeni treaz ca mine. Doar păsările de pe crengile copacilor de
dincolo de geam. Pe care niciodată nu le-am surprins dormind.
Mă gândesc cum ar
fi să mă trezesc în visul unei păsări. Să păşesc cu grijă de-a lungul unei
crengi, imponderabil şi transparent, ocolind atent somnul precipitat al unui
cuplu de vrăbii şi fără a deranja sforăitul ca un tors de pisică al unui dodo
deja demult dispărut de pe faţa pământului. Sau a peştişorilor aurii din
acvariul descoperit în sufrageria plină de umbre. Doar câteva lămpi aprinse,
uitate aşa sau lăsate să răspândească lumina moale în tihna spaţiului mut. Parcă
aş fi în somnul lui Bulgakov, acolo unde motanul Behemot i se confesează
Scufiţei Roşii, proaspăt evadată din visul fraţilor Grimm şi adormită în pacea
unor fantezii pisiceşti narate într-o rusă aproximativă.
Poate că atunci
când adorm cineva mi se plimbă prin casă, caută prin frigider, cântă la pian,
se uită la ecranul cenuşiu al televizorului sau scrie ceva la computer. Poate
îmi răsfoiesc prin texte. Poate îmi scriu la rândul lor câte ceva. Mesaje
lăsate în memoria adormită a maşinii stinse. Însă aş putea citi doar dacă le-aş
accesa acolo unde au fost scrise, în vis. În visul lor, în care, ştiu, nu voi
putea ajunge niciodată. Poate îmi udă florile de pe geam sau îmi duc gunoiul.
Poate îmi spală vasele lăsate în chiuvetă şi apoi revin şi îmi fac corecturi la
textele proaspăt scrise. De fiecare dată uit să verific. Doar dacă mi-aş aminti
s-o fac, deşi de fiecare dată uit şi mă las furat de altceva. Văd cărţi
aliniate pe rafturi sau împrăştiate pe vreo masă, însă nu stau nici măcar să le
ating.
Ies pe terasa casei şi descopăr acolo pe cineva care doarme într-un balansoar cu o carte deschisă căzută pe piept. Pe genunchi îi stă încolăcit un motan care mă priveşte cu surprindere, dând nervos din coadă. Cerul este mohorât şi parcă i-ar veni să plouă. Îmi pot aminti că ploua atunci când adormeam. Copacii îşi mişcă palmele frunzelor într-un freamăt domolit şi aud căderea primelor picături de apă ropotind molcom şi scufundând totul în zgomotul catifelat a unei simfonii fără nume. De parcă o imensă orchestră ar fi înviat la îndemnul blând al dirijorului, iar solistul ar întârzia să apară şi totul se desfăşoară parcă într-o aşteptare tăcută şi plină de răbdare iertătoare.
Stau şi eu să-l aştept pe violonistul
rătăcit în partitura altui vis şi până va apărea ma aşez în celălalt balansoar
şi îmi las mâna dreaptă să cadă, aproape atingând scândura crăpată a
pardoselei. Iar animalul vine să facem cunoştinţă şi-mi miroase degetele
gâdilându-le cu atingerea nasturelui umed al nasului turtit de persan autentic. Apoi se întinde pe spate, prinzându-şi amândouă lăbuţele la ceafă şi rămâne aşa, cu ochii deschişi şi cu gândurile rătăcindu-i după goliciunea nevinovată a Lolitei din visul lui Nabokov...
0 comments:
Post a Comment