Apr 27, 2012

12:39 PM - , 2 comments

Tatuajele tatalui meu (4)

Avionul trece deasupra blocului la o înălţime destul de mică, angajat în procedura de aterizare. Îl aud cum vine şi aştept la geam pentru a-i vedea burta argintie şi circumferinţele străvezii ale elicelor. Este un Li-2 şi se îndreaptă înspre aerodromul aflat la ceva mai mult de un kilometru distanţă de cartierul nostru, pe un deal mai sus de pădure. Este ca un peşte cu solzii sclipind la soare şi înaintează prin aer de parcă ar înota învingând rezistenţa apei. Atunci când plecăm în vacanţa de vară totul se derulează într-o succesiune inversă şi după ce luăm înălţime întreg cartierul alunecă lin sub aripile avionului şi stau cu nasul turtit de hublou, în timp ce vibraţiile motoarelor mă pătrund până în măduva oaselor, răscolindu-mi într-un mod catastrofal stomacul.

Zăresc acoperişul blocului nostru, balconul apartamentului şi geamul de la care de obicei privesc burta argintie a avionului care de două ori pe zi, sosire-plecare, îşi împrăştie din înalturi huruitul cam hodorogit al celor două motoare învechite. În vacanţe de obicei plec împreună cu tata şi zborul cu avionul este o parte implicită a ritualului. O decolare înspre Chişinău şi o alta înspre destinaţia finală, Odessa, Simferopol, Volgograd. La întoarcere procedura se repetă şi ajung să mă familiarizez cu imaginea păturii de nori care ascunde pământul, cu cerul negru şi cu soarele cât o monedă de cinci copeici la care mă pot uita fără nici o dificultate.

Absenţa lui începea de la hotarul tăcerii, trasat parcă de o voinţă exterioară lui şi care îl scufunda într-o opacitate lăptoasă, de nepătruns cu privirea sau cu mintea. Îl vedeam purtând în sine un amurg perpetuu, o obscuritate sau, mai bine zis, o nedesluşire constantă a înţelesurilor şi intenţiilor, un crepuscul care scufunda totul într-o relativă impenetrabilitate, care m-ar fi jenatmult mai puţin dacă ar fi fost una absolută, şi nu una care te punea într-o continuă dificultate de a distinge ceva anume. Era ca o înceţoşare pe care eram tentat s-o pun mai degrabă în seama unei dereglări oculare decât să i-o atribui chiar lui, felului său de a fi, pe care în niciun caz n-aş păcătui să-l suspectez de a fi fost o simplă ignoranţă. Simţeam o inexplicabilă jenă la gândul de a-i fi cerut ceva sau de a-i fi reproşat propria lui incapacitate. Tăceam şi mă delectam cu un joc liber al tuturor interpretărilor de care eram capabil, imaginându-mi diverse scenarii ale trecutului lui.

Cunoşteam oameni pe care îi puteam îndrăgi pornind doar de la o vagă asemănare cu trăsăturile sau gesturile lui. A fi bărbat în sensul real al cuvântului însemna atunci, şi cred că până şi în prezent, a fi intrat în iradierea imaginii lui, iar pornind de la această idee lumea, una a bărbaţilor, în foarte scurt timp degeneră până la a fi o lume imperfectă, chiar damnată, o lume prost făcută, deoarece nu era făcută după asemănarea lui. Tot astfel precum nici femeile nu se asemănau cu mama. Descoperirea faptului că femeile nu ştiu cânta la pian a fost o lovitură grea, încă una pe care a primit-o imaginea lumii adăpostită în conştiinţa mea de copil. Cred că asta şi făceam refuzând într-un mod inconştient să accept sustragerea lui flagrantă de la o paternitate explicită, completă, cu acea competiţie tacită, atunci când îl aveam ca model al limitei şi tot pe el îl acceptam ca pe singurul arbitru în stare să identifice o autentică victorie asupra lui însuşi. Cine ar putea să fi fost altcineva dacă nu doar el, tatăl meu în persoană?



2 comments:

  1. AnonymousApril 28, 2012 at 3:03 PM

    TATAL MEU A FOST AVIATOR ,IAR VIATA DIN " CER"ITI DESCHIDE O ALTFEL DE LUME,CAND TE POTI CREDE "STAPANUL PAMANTURILOR DE SUB BURTA APARATULUI CU CARE PLUTESTI "!VIATA DE DINCOLO DE INFINIT ESTE PENTRU O FIRE SENSIBILA ,CHIAR LOCUL DE UNDE-L POTI SA-L ATINGI PE DUMNEZEU!(MIRIAM)

    ReplyDelete
  2. OnirikaApril 28, 2012 at 5:56 PM

    ... am zburat toata copilaria mea... si adolescenta... ultima oara am zburat spre Paris... insa mi-a placut mai mult inspre Sankt-Petersburg (aeroportul Pulkovo)... sau patru ore cu Tu-134 spre Volga... si inapoi... cu AN-2, cu Li-2, cu Iak 40 si cu Tu-134... si apoi pazit bombe si rachete pentru elicoptere si MIG-urile regimentului vecin... si chiar mi-ar placea sa-mi cumpar un biplan... galben sau roshu... cu care sa urc spre cer oricand resimt nevoia.

    ReplyDelete

Subscribe to: Post Comments (Atom)