Tatuajele tatălui meu (1)
Din când în când încerc să-mi imaginez cum arată tatuajele pe pielea uscată şi înnegrită de pe mâinile lui moarte. Şi nu ştiu dacă o deshumare mi-ar oferi un plus de detalii – un sicriu plin de păr, învelind un trup în cel mai bun caz mumifiat, nişte unghii enorme la mâini şi la picioare, cratere goale în locul ochilor lui albaştri şi dinţii dezgoliţi de sub buzele putrezite. În orice caz, prefer să-l întâlnesc în vis, aşa cum mi se întâmplă deseori, atunci când îmi apare, – mai tânăr ca mine în orice caz –, iar primul lucru pe care-l fac este să-i privesc mâinile. Pielea este curată, o piele tânără, lipsită de tatuaje. Sau poate că visul mi-l prezintă încă înainte de a se fi tatuat? De obicei nu discutăm prea mult.
Mă întreabă despre viaţa noastră de aici, din realitate, îmi spune că va fi mai bine şi îmi promite că ne vom mai întâlni. Fără a-şi lua rămas-bun, intră înapoi în întunericul unui cadru de uşă. Eu rămân în casa scărilor şi îmi continuu ascensiunea pe nişte trepte care nu se mai termină. Urc pe lângă găurile dreptunghiulare şi negre care se cască în pereţi, câte două la fiecare palier. Sunt intrări, fiecare cu întunericul ei ascunzând ceva de nepătruns, şi mă pot aştepta oricând la o altă apariţie a lui, având de fiecare dată o vârstă diferită. În ultimul vis al lui Vladimir, fratele meu, tata îi mărturiseşte că lucrează ca sudor la un şantier naval. Construieşte nave transoceanice.
Acum că el este mort, simt cam acelaşi lucru ca atunci când trăia. Nu s-a schimbat aproape nimic. Corpul din sicriu nu iradia nici o semnificaţie, decât una singură, de înjumătăţire, de absenţă a unei părţi esenţiale. Rămăsese doar corpul. Însă poate doar după moarte tata devenise mult mai real, mai viu, în timp ce în mintea mea moartea se concentra mai mult pe imaginea corpului imobil, a sicriului, a gropii sau a bocetelor care nu mai aveau nici o legătură cu el. Nici măcar corpul nu mai stătea drept semn al personalităţii. Îmi era în totalitate străin. Bandajul care îi susţinea maxilarul îl făcea să arate ca un rănit în nu ştiu ce război şi chiar aveam iluzia că murise împuşcat, ca un văr al lui, scriitor basarabean, executat în pragul casei. Trupul din sicriu nu-l mai conţinea pe tatăl meu.
În fapt, tatăl meu nu murise. Pur şi simplu plecase într-o deplasare mai îndelungată, aşa cum dispărea din când în când în deplasări sau la cursuri de perfecţionare la Moscova sau Leningrad. Ştiam că aşa e, însă trebuia să mă prefac, trebuia să simulez ceva din gama sentimentelor potrivite pentru o înmormântare, acceptând ideea că totul este doar un spectacol pe care tatăl meu şi l-a înscenat din motive neclare pentru mine. Mă uitam la corpul din sicriu şi nu reuşeam să evit frustrarea provocată de gândul că se comportase ca un laş. Şi apoi tot ritualul îngropăciunii nu m-a lămurit şi nu m-a convins deloc, părând a fi mai degrabă o simulare sau o repetiţie. Nu am reuşit să plâng sau să sufăr cum cred că s-ar fi cuvenit, iar ritualul l-am privit cu o stranie detaşare şi claritate, amândouă provocate, poate, de o anume curiozitate. Persoana tatei dispăruse, nu mai era de găsit nicăieri decât, poate, împrăştiată, câte o picătură, în memoria fiecăruia din cei prezenţi la înmormântare. Nepoatele lui de la ţară au prestat un spectacol, nu pot să-i spun altfel, coregrafic-muzical în care au psalmodiat, icnit şi suspinat, în vaiete prelungi, incantanţii şi lamentouri în care au înşirat o impresionantă listă a calităţilor defunctului şi toate astea în faţa unei asistenţe surprinse şi terifiate de acuitatea dramatică a spectacolului.
Acum că el este mort, simt cam acelaşi lucru ca atunci când trăia. Nu s-a schimbat aproape nimic. Corpul din sicriu nu iradia nici o semnificaţie, decât una singură, de înjumătăţire, de absenţă a unei părţi esenţiale. Rămăsese doar corpul. Însă poate doar după moarte tata devenise mult mai real, mai viu, în timp ce în mintea mea moartea se concentra mai mult pe imaginea corpului imobil, a sicriului, a gropii sau a bocetelor care nu mai aveau nici o legătură cu el. Nici măcar corpul nu mai stătea drept semn al personalităţii. Îmi era în totalitate străin. Bandajul care îi susţinea maxilarul îl făcea să arate ca un rănit în nu ştiu ce război şi chiar aveam iluzia că murise împuşcat, ca un văr al lui, scriitor basarabean, executat în pragul casei. Trupul din sicriu nu-l mai conţinea pe tatăl meu.
În fapt, tatăl meu nu murise. Pur şi simplu plecase într-o deplasare mai îndelungată, aşa cum dispărea din când în când în deplasări sau la cursuri de perfecţionare la Moscova sau Leningrad. Ştiam că aşa e, însă trebuia să mă prefac, trebuia să simulez ceva din gama sentimentelor potrivite pentru o înmormântare, acceptând ideea că totul este doar un spectacol pe care tatăl meu şi l-a înscenat din motive neclare pentru mine. Mă uitam la corpul din sicriu şi nu reuşeam să evit frustrarea provocată de gândul că se comportase ca un laş. Şi apoi tot ritualul îngropăciunii nu m-a lămurit şi nu m-a convins deloc, părând a fi mai degrabă o simulare sau o repetiţie. Nu am reuşit să plâng sau să sufăr cum cred că s-ar fi cuvenit, iar ritualul l-am privit cu o stranie detaşare şi claritate, amândouă provocate, poate, de o anume curiozitate. Persoana tatei dispăruse, nu mai era de găsit nicăieri decât, poate, împrăştiată, câte o picătură, în memoria fiecăruia din cei prezenţi la înmormântare. Nepoatele lui de la ţară au prestat un spectacol, nu pot să-i spun altfel, coregrafic-muzical în care au psalmodiat, icnit şi suspinat, în vaiete prelungi, incantanţii şi lamentouri în care au înşirat o impresionantă listă a calităţilor defunctului şi toate astea în faţa unei asistenţe surprinse şi terifiate de acuitatea dramatică a spectacolului.
(Va urma...)
 |
Alexander Alexandrowitsch Deineka - Viitorii piloţi, 1938 |
0 comments:
Post a Comment