Vivaldianismul lui Mozart (5)
Un indiciu ni-l oferă, surprinzător şi chiar halucinant, o „nostalgie” bachiană nu neapărat vizibilă la o primă privire în calitatea ei de nostalgie. Este în egală măsură o tentativă a Marelui Cantor de a „deghiza” o muzică străină în propriile sale veşminte, precum şi altfel, poate mult mai adecvat, de a îndesa în „intestinele” propriei muzici, într-un mod aproape „alimentar”, sonorităţile altei gândiri muzicale. Nu era un plagiat, nu în sensul modern al cuvântului, împrumutul de material muzical fiind o practică frecventă în perioada barocului. Este vorba despre transcrierile concertelor pentru vioară ale lui Vivaldi realizate de către Bach şi ataşate „corpului” propriei creaţii.
Găsim şi la Mozart o astfel de „deghizare”, însă într-un mod, poate, mult mai subtil – celebrul rondo „Alla turca” – conceput nu ca rondo, ci ca o formă tristrofică. Şi chiar dacă Bach însuşi devine un „referent nostalgic” consacrat în întreaga cultură europeană, ne interesează mai mult identificarea unei surse „referenţiale” suficient de puternice pentru a fi luminat, similar unui far, până dincolo de baroc chiar şi prin „scutul” creaţiei bachiene. Iată o a treia ipoteză în care Antonio Vivaldi, „preotul roşcat”, ne-ar putea servi drept „referent nostalgic” în înţelegerea „mozartianismului” mozartian.
Dacă figura lui Bach poate sta drept „referent” lămuritor al originii mutaţiilor pe care le are ornamentaţia şi contrapunctul în muzica lui Mozart, atunci Vivaldi ar putea sta drept semn pentru „instinctul” concertistic – concertare (con-certare) – al barocului, iar acesta din urmă – drept semn al improvizatoricului, a jocului suprem, „de-a muzica”. Având de ales între cele două modele de improvizaţie barocă – tumultul stihial a cosmogoniei sonorităţilor de orgă bachiană şi exuberanţa concertării „panteiste” de orchestră vivaldiană, îl remarcăm, totuşi, pe Vivaldi drept „referent” preferenţial pentru înţelegerea ideii ludice mozartiene. Chiar dacă am alătura „Brandenburgicele” lui J. S. Bach şi „Anotimpurile” lui A. Vivaldi, înspre Mozart ţinteşte, totuşi, mai degrabă Vivaldi. Mai putem încerca şi Concertele op. 6 de Corelli, opunându-le Concertele op. 6 de Haendel, însă cu acelaşi rezultat – prea eterat Corelli, prea „mustos” şi ceremonial Haendel. Tot cu Vivaldi rămânem.
Geniul post-modern este prin definiţie un schizofren. Filme ca „Beautiful Mind” sau „Pi” cu Stephen Hawking în rolul principal. Iată imaginea geniului la sfârşit de secol XX: o hiper-minte a unei fiinţe trăind în algoritmi cibernetici (Spassky şi Fischer, Karpov şi Kasparov jucând şah cu Deep Blue), cablată şi scurtcircuitată, însetată de volţii şi amperii care îi întreţin arderile organicului tot mai sintetic. Geniu autentic, însă păstrat în „cuva” criogenică a unui corp-suport, platformă pentru tuburi, conducte, furtunuri, implanturi, amplificatoare senzoriale şi ser fiziologic. Un demiurg rătăcit în interfaţă sau, mai plastic, printre imprimante „scuipând” nesfârşite „limbi” de hârtie, tot mai multe, împachetându-l în albul hârtiei pe care în limbaj cod-maşină, binarul-banalul algoritm al lui 0-1, stă gravat secretul infinitului .
0 comments:
Post a Comment