Tatuajele tatalui meu (2)
Pentru mine însă, aceste apariţii anacronice simbolizau exclusiv partea vieţii lui pe care nu o cunoscusem şi care a rămas închisă undeva în spatele tăcerii şi izolării lui. În opinia mea, el se născuse gata adult de cel puţin patruzeci de ani. Se născuse bătrân şi murise la timp. Iar după ce a murit, defunctul meu tată a fost bocit în cel mai autentic şi spintecător mod posibil. Abia atunci s-a produs declicul care m-a aruncat pur şi simplu în afara minţii mele. Era un fel de experienţă extracorporală – de a mă simţi într-un mod oarecum „filmic” şi în acelaşi timp „istoric”, de parcă m-aş fi privit de la o distanţă de cel puţin un deceniu, iar tot ce mi se întâmpla receptam doar ca lectura unui text dintr- o pagină îngălbenită de ziar. Mă simţeam, dar şi eram de fapt, într-un documentar, pe peliculă, personaj de film mut, dat cu acceleratorul, cu zgârieturile implicite şi cu acompaniamentul melodramatic al unui pian dezacordat.
Eram scos din actualitate şi acel prezent deja era trăit ca o amintire resuscitată, exact cum îmi amintesc de acele zile astăzi, după vreo două decenii de la deces. Percepeam înmormântările ca un fel de sărbători, ca şi nunţile sau botezurile, cu alai, cu prosoapele noastre basarabene prinse-n cruce pe figurile participanţilor, ca benzile de mitralieră în fotografii îngălbenite cu Pancho Villa şi Emiliano Zapata, cu mesele-ntinse şi multă băutură, cu lacrimi şi râsete deopotrivă şi fără nicio legătură aparentă cu faptul că omul se năştea, se nuntea sau murea. Evenimentul în sine era trăit cu acelaşi sentiment de exaltare.
Cu toţii, toate rudele, participau într-un mod gălăgios la încă un salt existenţial al celebratului. Veneam de la şcoală cu autobuzul, se mai întâmpla ca maşina să încetinească pentru a permite trecerea unei procesiuni, pe care o ghiceai, încă înainte de a o vedea, prin scheunatul caracteristic al alămurilor,o gaşcă de profesori de la liceul de iluminare culturală din localitate, angajată într-o înduioşătoare şi în acelaşi timp grotescă interpretare a celebrului marş funebru chopinian. Vedeam prin geam scurgerea şuvoiului de figuri îndoliate, iar curiozitatea tuturor pasagerilor, care se înghesuiau pe la geamurile maşinii, era să-l vadă pe mort, deoarece înălţimea maşinii permitea să-i desluşeşti trăsăturile imobile.
De obicei mortul era cărat în bena deschisă a unui camion GAZ închiriat de la biroul de pompe funebre şi zăcea acolo acoperit de coroane şi buchete de flori, însă cu chipul „la vedere”. Lumea din spatele camionului, aceiaşi oameni care la coada după roşii, vinete sau carne de porc se certau ca la gura cortului pentru a ajunge cât mai repede în faţă, stătea acum la o coadă înspre lumea de dincolo, vii şi înghesuiţi unul în celălalt într-o coloanã mortuară, care se releva pe nesimţite ca un suprem simbol al existenţei lor terestre. Îmi lipeam fruntea de sticla geamului şi urmărindu-i mă gândeam că moartea încolţeşte clipă de clipă în fiecare dintre ei şi îi face cu atât mai prezenţi cu cât germenii morţii din ei încolţesc tot mai mult, mâncându- le pe dinlăuntru ceea ce le era viaţa, iar în final îi culca, atent şi grijuliu, în coşciugul din bena deschisă a camionului.
Nu-mi asumasem absenţa lui într-un mod traumatic, deoarece moartea lui veni într-o continuare firească a felului specific în care fusese prezent. Exerciţiul prin care compensam absenţa lui îl practicasem fără a-mi da seama de când mă ţin minte şi aveam antrenamentul necesar pentru a nu-mi fi reprezentat moartea drept ruptură. O eliminasem prin generarea unei excrescenţe simbiotice a psihicului meu care ţinea locul tatălui, care influenţase însă într-un mod nu neapărat benefic relaţia cu fratele meu, faţă de care deseori derapam în stranietatea aiuritoare a unor ipostaze cvasipaternale.
(Va urma...)
0 comments:
Post a Comment