Despre lepădarea de idoli (3) ~ Territoria

8:45 PM -

Despre lepădarea de idoli (3)

Viktor Erofeev şi problema sufletului românesc

[...] Nu prea cred că un Carol al II-lea este poporul român. Nici măcar nu a fost român, ci un Hohenzollern. Nici Mihai al României nu este poporul român. Şi el a fost Hohenzollern. Nici Zelea-Codreanu nu cred că este poporul român, decât în măsura în care cineva ar dori să se identifice, poate, nu atât cu personalitatea, indiscutabil fascinantă, cât cu credinţa lui legionară. El este bucovinean şi într-un fel este mai degrabă paleoromân, precum bucovinean şi paleoromân este şi Eminescu. Amândoi sunt astfel un transplant pe corpul autenticei românităţi, pe care o redimensionează radical şi o amplifică, şi ei cu toţii au încercat să corecteze plăgile şi stigmatele unui popor care în inconştienţa lui şi-a dorit să subziste sub oricare limită la nivelul condiţiei de oaie. Toţi aceşti oameni nu sunt poporul român, deoarece poporul român este altceva. În semnificaţia lui cumulativă, termenul „popor” desemnează o masă de oameni care trăiesc de obicei într-un anonimat absolut şi fără a-şi dori să iasă din comoditatea lor călduţă, fapt care permite articularea unei sintagme totalizatoare – poporul român, rus, german, iar sub imperiul acestei sintagme cineva intră sau vrea să intre, evident, cu atât mai adânc cu cât mai lipsit este de identificative ale singularităţii şi unicităţii.

Din aceeaşi cauză, a depersonalizării, omul-oaie se revendică de obicei de la calificativul cumulativ al pronumelui personal „noi” mai degrabă decât de la „eu” şi este de înţeles că o face dintr-o usturătoare lipsă sau chiar absenţă a consistenţei interioare pentru a se identifica drept ceva singular şi separat de turmă. Omul-oaie împrumută de la turmă calificativele şi consistenţa ei cantitativă, atâta timp cât lui însuşi îi lipseşte o anume consistenţă calitativă. În caz contrar vorbim despre o personalitate cu veleităţi păstoreşti. De cealaltă parte, omul-oaie are nevoie de păstor pentru a-şi construi un simulacru de personalitate, oricum flotantă, pe care o împrumută de la păstor şi o proiectează asupra sieşi. Oamenii-oaie sunt cele mai agresive cu putinţă animale, care periodic simt nevoia de a-şi schimba păstorii prin procedeul suprimării fizice. Culmea este că nu o fac în urma unei nevoi colective resimţite drept ceva irezistibil sau în urma unei evaluări lucide, ci în urma unei manipulări abile, i se spune „politică”, întreprinse de către alţi păstori. Păstorii se taie între ei, ca în celebra baladă, iar turma asistă, entuziasmată sau mută, aplaudând sau săpând la Canal.

Nici chiar „Memorialul durerii” vizionat la televizor sau Cartea neagră a Securităţii nu au reuşit să mă convingă că pentru a accepta comunismul toţi românii au stat la Aiud, Piteşti sau Gherla. Doar mai lucra cineva pământul, pornea strungul, preda la catedră, aplauda la congresele partidului sau compunea coruri patriotice. Asta ar însemna, într-un mod oarecum aluziv, că românul ştia să se prefacă, ascunzând nu atât ura, cât o indiferenţă profundă faţă de o ideologie utopică şi, în acelaşi timp, concentraţionară. Anonimul român cotidian a acceptat comunismul şi s-a acomodat cu el surprinzător de bine. Era o ideologie pe măsura identităţii româneşti. Iar eu cred că românii l-au ucis pe Ceauşescu nu din cauza că urau comunismul, chiar din contră, românii iubeau comunismul, care se potrivea cu sufletul lor de oaie, de fiinţe de turmă comunitară, iar pe Ceauşescu l-au ucis deoarece el era un prost comunist, precum era, implicit, şi un prost român, lucruri care se leagă, concluzia fiind că Ceauşescu nu avea nici măcar suflet de oaie, ci de oareşce subspecie de cornută carpatină, nedescoperită încă şi fără un loc bine stabilit în catalogul lui Linnaeus. Astfel că moartea lui Ceauşescu ar trebui transferată de la capitolul „lovitură de stat” şi „omucidere” la „dispariţia speciilor rare”, adică undeva într-un subdomeniu al zoologiei.

Greşeala lui fatală a fost să nu fi ales corect între cele două variante de comunism, cea sovietică şi cea coreeană, iar alegând-o pe cea coreeană s-a pus, fără a o şti, împotriva propriilor filosovietici. Solidaritatea absolvenţilor de la Dnepropetrovsk l-a eliminat fără a sta prea mult pe gânduri, împreună cu nevastă cu tot. Iar eliminându-l pe Ceauşescu, românii s-au pus pe construit, bineînţeles sub auspiciile unei alte „etichete”, mult mai seducătoare, cea a „democraţiei”, nu altceva decât acelaşi comunism, însă în varianta altor lideri, care nici ei nu dispreţuiau ciomagul minerilor sau râurile de miere în perioada electorală ca instrumente de convingere extrem de eficiente amândouă pentru o populaţie aiurită de minciună, falsitate, sărăcie, promiscuitate şi prostie.

Încerc să-mi imaginez cum arată Edenul românilor, deoarece gândindu-mă la Iad începe să mă bântuie un insuportabil sentiment al redundanţei. Este destul să mă uit pe geam şi să ies în ceea ce eu numesc realitatea exterioară, să mă duc la servici sau să mă plimb pe străzi. Românii sunt un popor care visează la bine, însă în viaţă face rău, visează la Rai şi trăieşte în Iad, are în minte cele mai bune intenţii, însă aproapele e bine „să moară astăzi, pentru ca eu să mor mâine”. Ştiu că Walhalla nordicilor este populată cu sufletele eroilor căzuţi în luptă. Raiul islamicilor este (supra)populat de seducătoarele hurii şi reprezintă o minunată grădină plină de fântâni şi triluri de păsări miraculoase. Un Rai al românilor ar trebui să fie plin de sufletele caprelor moarte ale vecinilor, într-o totală conformitate cu parafrazarea unor cunoscute versuri: „De la Nistru pân’ la Tisa toată capra plânsu-mi-s-a”. Mă întreb de ce s-ar fi putut plânge caprele? Probabil de spontaneitatea şi plăcerea cu care românii omoară caprele vecinilor.

Este evident că România este ţara capricidului legiferat, iar holocaustul caprelor, o caprofobie implicită, ca structură antropologică a imaginarului românilor, este o stare normală a lucrurilor. Trezeşte un imens interes faptul că sus-pomenitul capricid este nota distinctă a inconştientului colectiv al românilor, dacă e să-i reprezentăm ca exponenţi ai ultimei mutaţii identitare pe care au suportat-o populaţiile carpato-dunărene şi al cărei semn clar a fost nevoia de a se numi „poporul român”. Este la fel de interesant că „noi suntem români, noi suntem români”, text şi idee repetate cu o vehemenţă militantă şi chiar agresivă, erau proliferate de populaţii care nu aveau nimic împotrivă de a se fi numit anterior „vlahi”, „valahi” sau „volohi”.

Eticheta generică de „român” se suprapunea identificativelor de apartenenţă regională – ardeleni, moldoveni sau regăţeni – scufundând întreaga istorie a populaţiilor carpato-danubiano-pontice într-un „melting pot” în care cearta definiţiilor sfida până şi modelul turnului Babel – volohi, munteni, români, moldoveni şi vrânceni, ardeleni şi transilvăneni. La un moment dat se decisese clar şi răspicat: gata cu bâjbâiala! Astfel „volohii” munteni, împreună cu cei ardeleni sau moldoveni, au devenit, simplu şi clar, români. La fel de spectaculos ca şi trădarea, pardon, întoarcerea armelor de la douăzeci şi trei august, iar cine în secolul optsprezece mai era încă valah, ajunsese nu peste mult timp român, iar de aici încolo, adică înapoi, întreaga istorie devine o istorie a poporului român. Astfel, putem articula sintagme precum „românii lui Burebista” sau „românii lui Decebal”, iar expresii precum „românii lui Mihai Viteazul” nu mai surprind pe nimeni, deoarece domnitorul ucis de propriii boieri lupta pentru întregirea Ţării, adică a României!??

Territoria

Jan 22, 2014

Despre lepădarea de idoli (3)

1 comment: