Dec 12, 2011

8:18 AM - , No comments

Fragment din romanul încă fără titlu (11)

După plecarea mamei, toate intraseră într-o stranie normalitate, deoarece nu-l mai hăituiau migrenele, diverse molime dispăruse definitiv, la fel ca şi visele cu femei goale, care uitase de existenţa lui, iar Alexei uitase de frica durerii şi suferinţei. La un moment dat plecaseră undeva şi dorinţele şi, în final, şi bucuriile. Toate. Astfel, Alexei atinsese perfecţiunea. Însă era una ordinară, banală şi mizeră, atâta timp cât bucuriile îl abandonaseră pentru a parazita nişte gazde mai potrivite. Devenise cu adevărat nemuritor, adică mort de-a binelea, şi de abia din acea clipă problema sinuciderii devenise în agenda lui o urgenţă cu nimic diferită de iminenţa Apocalipsei, care nu-l deranja, căci trăia într-un anonimat asemănător cu un surghiun pe veşnicie, indiferent dacă afară ploua cu apă sau păcură. Singurul viciu pe care-l practica era fumatul şi îl menţinea doar pentru a avea o dovadă palpabilă, dependenţa, a slăbiciunii şi nemerniciei lui omeneşti, chiar dacă amândouă erau atât de inocente. Nici de dormit nu prea dormea, petrecându-şi nopţile în întuneric stând fie întins pe jos, fie şezând într-un scaun postat în faţa uşii de la balcon. Ştia însă cu certitudine că în întreaga lume nu mai există persoane care să ştie un cântec de leagăn potrivit pentru a-i putea readuce somnul pierdut.

Are timp destul pentru a-şi aminti diverse lucruri, aşa că îşi aminteşte cum îi venea să ciocănească în sicriu, parcă în speranţa că de acolo cineva ar răspunde ... "imediat!" sau "intraţi, vă rog!" şi trăia un sentiment asemănător cu ceea ce simţea stând în faţa uşii, cu bagajul în mână, proaspăt scăpat din armată. Atunci, auzise acelaşi "Imediat!" şi apoi uşa deschizându-se şi bucuria surprinsă de pe faţa ei. A mamei.

Poate ar trebui montată o sonerie pe fiecare sicriu ca să poţi insista suficient până cineva, totuşi, ar răspunde. Dintr-un sicriu vecin, poate. Exact aşa cum a tot sunat la o uşă toată noaptea şi nu i-a deschis nimeni. Chiar dacă ea era acasă. Chiar dacă era cu altcineva, ceea ce el nu avea de unde să ştie. I-a scris un mesaj pe telefon, trimiţându-l acasă, alungându-l. Însă îi era prea dor. Aşa că a continuat să sune. Îşi imagina că apasă pe soneria de pe sicriu şi depindea doar de insistenţa lui ca să readucă sufletul mamei în corpul deja inert. Apăsa pe sonerie sperând să se dea la o parte capacul şi ea sa fie vie, dormind acolo. Însă pe la începutul dimineţii s-a deschis, totusi, uşa şi blonda, cu faţa înroşită de nesomn şi teroare, i-a deschis, repetând ca pe o rugăciune: "Dragule, nu-i ceea ce pare a fi! Dragule, nu-i ceea ce pare a fi! ... nu-i ceea ce pare a fi". Parcă era un disc vechi pe un patefon uzat şi trebuia fie să schimbe discul, fie să arunce maşinăria pe geam. Tot ar fi fost mai bine decât să vină, întârziind, la înmormântare. Aşa o şi văzu, venind agale şi fluturându-şi mâna cu o crenguţă de brad luată, poate, de pe un alt mormânt. Se prezentă cerând scuze. Şi motivând că tribunalele lucrează atât de lent, chiar dacă a reuşit, până la urmă, să obţină în aceeaşi dimineaţă divorţul. I-o spunea privind împreună cu el aterizarea lentă a sicriului pe fundul gropii. Iar după ce ritualul s-a încheiat, fosta-i deja soţie se grăbi să prezinte un alt set de scuze. Că trebuie să plece deoarece o aşteaptă studenţii. Iar el i-a putut spune doar un singur "adio", după care simţi nevoia s-o uite. Şi până în ultima clipă Alexei a sperat că în timp ce sicriul aluneca încet pe frânghii, capacul să se dea la o parte, iar mama să deschidă ochii şi să spună aceleaşi cuvinte: "Alexei, nu-i ceea ce pare a fi! Alexei, nu-i ceea ce crezi că se-ntâmplă!"... Însă nu s-a întâmplat nimic. Sicriul a alunecat pînă jos şi s-a lăsat acoperit de pământul aruncat, lopată cu lopată, de către cei câţiva angajaţi ai cimitirului central. 

To be continued...



0 comments:

Post a Comment

Subscribe to: Post Comments (Atom)